Rugăciune Artur Silvestri

Este ziua în care îl voi vizita,la locul său de veci, din cimitirul Mănăstirii Pasărea, pe Maestrul Artur Silvestri.

Gândul că nu-i voi auzi vocea, nu-i voi privi ochii mă nelinişteşte.El este prea viu în memoria evenimentelor pentru ca uitarea să-l înhaţe.

Sunt derutată şi…plouă mocăneşte peste Bucureştiul cu pavajul placat haotic de frunzele moarte si pansoanele încălţările celor ce aleargă în neştire după firimitura de glorie personală nu numai pentru bucata de pâine.

De la Oborul vechi spre Lizeanu, spaţiul comunitar pluteşte în aburul unui Octombrie îngrăşat cu humusul preschimbat în petale de crizanteme. Florăresele îşi expun marfa de sezon într-o transcendentă implacabilă şi căreia nu-i pasă de numărul generaţiilor. Maldare de crizanteme opulente stau despuiate şi nepăsătoare în ploaia reumatică. Lor, florilor de toamnă-târzie nici că le pasă. Mie, anonimului care trece strada, îmi pasă pentru că îmi este deja trist şi îmi este frig şi mai ales, îmi este tare dor de o lume care nu mai există în realitate.

Ne-am dat întâlnire, la intersecţie, trei femei ca şi îndoliate, trei suflete dintre care unul doar se prefiră în polen scuturat direct de la îngeri. Este Doamna Mariana Silvestri.

Transparenţa spiritului i-a invadat carnea lumească şi întreaga-i fiinţă parcă se sfâşie lăuntric ca să ne zâmbească. Este încă rănită.

Sunt peste 600 de zile de la trecerea Dincolo a celui numit de noi , simplu, Artur Silvestri.

,, Doamna Mariana Silvestri nu se încrede în moarte! ,, Ideea asta îmi trece prin minte ca un fulger şi picăturile de ploaie nătângă îmi şterg rapid grimasa care mă chinuie. Nu pot zâmbi, nu pot plânge.

Între noi, doamna Teodora Mândru vorbeşte în şoaptă.

Parcă am fi într-o biserică, nu auzim şuierul ambulanţei care ne depăşeşte pe ,,roşu,, . Nu vrem să auzim scrânjenul malaxorului metropolitan,care râjneşte milimentru cu milimetru din civiliaţie.

În autoturismul pe care l-am tixit cu lujeri de crizanteme policrome, ne facem loc îngust. Liniştea cuibăreşte, nu îndrăzneşte să ne înşface de beregată dar nici să ne părăsească. Abia de schiţam cuvinte. Banale. De convenienţă. Mintea si sufletul nostru sunt deja la trap, peste fâşia şoselei, cu mult înainte, spre cimitirul de la Mănăstirea Pasărea.

Şi…plouă. Ploua difuz ca în filmele din anii 60.

Intre şosea şi calea ferată, doi cai foarte albi pasc,greabăn lângă greabăn. Brusc, peisajul extraurban devine ca şi mistic. Nu m-aş mira dacă ar coborâ peste noi îngerii.

Pneurile fâşâie degeaba pe mixtura asfaltică. Noi suntem cu noi, cu gândurile noastre, – colo un hăţiş de sentimente printre care se strecoară întrebări fără răspunsuri.

Doamna Silvestri priveste, sigur vede dincolo de lumea aparentă. Umblă pe întrebări şi pe răspunsuri cu o milă pur şi simplu aristocratică.

Constat că nu este văduva căreia să îi plângi de milă. Ştie cine este, ştie ce face şi mai ales, ştie pentru cine trăieşte.

Îşi duce Crucea cu măreţie de femeie care a stat mereu în dreapta Bărbatului. Deşi el, aparent nu mai este, ea merge mai departe în pereche, superbă, aşa cum sunt cei doi cai foarte albi, din iarba spălată de ploaia demenţială.

Nu îmi găsesc cuvintele potrivite, nu le caut şi totul curge…

Vorbesc… Spun nimicuri care nu rezonează cu situaţia dată.

Evoc banale aşchii din monumentul unor amintiri despre Maestru. Nu sunt mândră de mine. Aş putea găsi o filosofie, un leac, un ceva contra durerii teribile pe care Domana Silvestri o tranformă în Memorie, nu doar personală, memorie colectivă.

Dincolo de reminiscenţa a ceea ce a mai rămas din codrii Vlăsiei, ceaţa satinată ca penajul porumbelului sălbatic, se întinde, cuprinde de după umeri lacul, lunca, satul…până sus,sus la turnul bisericii.

La rădăcina lăcaşului este Mormântul.

Între detalii, ceaţa se contopeşte, se prelungeşte pe şirul acoperişurilor de la chiliile ce ţin, în hora vieţii şi a morţii, Mănăstirea. Toate cele făcute de Dumnezeu şi de mâna omului sunt una.

Am intrat în tihna spartă doar de pocnetul unor achene ce se desprind din ramul unui nuc falnic, pom venerabil , de mănăstire.

Ploaia se buluceşte şi un fuior de vânt de baltă ne loveşte peste obraz.

Careva a cumpărat un smoc de lumânări galbene . Ceara de albine miroase a Rai.

Mai privesc o dată peisajul,- lacul, lunca, casele de maici şi acoperişurile de tablă acum linse de şuvoie mici şi plumburii… Îmi spun că înţeleg pentru ce Maestru îşi duce veşnicia aici şi nu în umbra Ceahlăului. Totul are cătare, nunaţă şi abur de dumnezeire.

Colo, o stană de marmură neagră lovită de mii şi mii de ori în daltă, -şi semnul Crucii,- cam aşa arată monumetul funerar al Masterului. Simplu. De o simplitate care face casă bună cu geniul. Efigia din bronz este calmă, fără rictusul morţii.

” Cărțile mele se vor citi și pe mine mă vor pomeni și astfel nu voi muri de tot” citesc epitaful ca şi cum aş vrea sa memorez o formula intrezisă. Mintea mea refuză să creadă că acesta-i sfârşitul. Maestrul există!

Doar o grămăjoară de ţărână , la vedere, mormântul în sine, suportă vicisitudinea anotimpului, vremea şi vremurile.

Şi totuşi, Maestrul meu a ajuns Acasă, în locul de verdeaţă şi loc de odihnă.

Fără grija fardurilor, fără pelerină de ploaie, fără mănuşi de protecţie, Doamna Mariana Silvestri, pare a fi una cu lumânarea de la căpătâiul mormântului,

Nu boceşte, nu hohoteşte. Durerea-i seacă, o arşiţă bărăgănească. Este palidă şi aparent fragilă dar o simt mai puternică decât noi toţi, decât vijelia care s-a înteţit şi vrea parcă să ne alunge, pe noi cei încă vii, din împărţia umbrelor.

Mă simt un intrus, sunt nefolositoare şi nepotrivită să-i stau alături. Mi-a oferit deja mult prea mult din intimitatea care îi aparţine.

Fac un pas îndărăt pe pământul jlav, Incă un pas şi, mai apoi, în pântecul navei bisericii medievale fiind, îmi spun rugăciunile. Pentru cine? Nu contează.Dumnezeu ştie cine are mai mare nevoie de ele.

Afară se sting şi se aprind lumânările. Doamna Silvestri le oblojeşte lumina în căuşul palmelor. Femeia şi lumina sunt indivizibile dar vulnerabile.

Mi-e frică de suferinţă şi de timpul care nu mai are dimensiune. Aştept o minune. Dar, sfinţii nu vor ieşi din icoane.

Revin în curtea mănăstirii şi îmi zic, că… ar trebui să fac o fotografie cu mormântul Maestrului.

Imposibil! Ar fi o impietate să stric rosturile firii! Lucrarea mea pentru amintirea celui ce a fost , este si va fi Artur Silvestri, este una foarte subţire.

Brusc îmi amintesc de scrisoarea Maestrului, una expediată mie la ceas de noapte târzie,asta fiind pe vremea când nu-l credeam în stare să înveţe să moară. ,, Moartea e rece…,, scria Maestrul.

În cimitirul mănăstirii Pasărea, frigul ca noţiune nu prea există cât luminiţa pâlpâie ziua şi noaptea sub semnul Omului care nu a făcut degeaba umbră pământului.

Eu sunt numai scribul, mărturisitorul unei minuni care s-a petrecut ieri dar care, prin cei ce l-am cunoscut, va dăinui şi mâine şi poimâine