„Să aveţi grijă de Ţară...”

Este declaraţia dramatic-patetică a preşedintelui Traian Băsescu după ce acesta a dat mâna cu conducerea reunită a Camerelor care l-au pus sub acuzare. Gestul, dovedind. o gentileţe diplomatică, va fi trecut neobservat sau socotit circumstanţial, în vâltoarea unor pasiuni inextinguibile, deşi prin majestate aduce aminte de alţi conducători de state, regi sau preşedinţi puşi în situaţii dramatice. La urma urmelor, despre aceasta este vorba, despre ŢARĂ, acum, în momente tulburi, când naţiuni mari sau mai mici se clatină ameţite sub povara datoriilor suverane: Grecia, Ungaria, Italia, Franţa, Spania.
Confuzia este atât de mare, încât în lipsa acceptării unor sacrificii, a curelor de austeritate, experţi debusolaţi propun ca cel intoxicat de consumism să consume şi mai mult. Poştaşul din Grecia nu vreasă renunţe la regescul nivel de 1500 de euro, iar când merge să cumpere margarină, nu insistă să i se dea bon fiscal, astfel că statul elen se duce de râpă precum sania. O dramă acută trăieşte vecina noastră Ungaria, nevoită să se încline în faţa FMI-lui, după ce l-a sfidat vitejeşte. Însă nu vorbele salvează popoarele, ci factorul economic, prins în constrângeri globale cărora nu i se pot sustrage nici naţiunile mari. Viaţa necumpătată, de consum excesiv, duce la înrobire efectivă indivizii şi popoarele. (”Cine nu e dator e om bogat”- spune o zicală italiană.)
Nici România nu stă pe roze, dar cura salarială ce ne-a înrăit pe mulţi contra regimului al cărui nume îl scoatem vindicativ chiar din imn, a fost salvatoare. Pentru a nu scădea catastrofal audienţa regimului Boc, Preşedintele şi-a asumat impactul unor măsuri evident impopulare în orice ţară, socotindu-se mai la adăpost de mânia omului de rând prin durata mandatului. Văzând dezastrul altor neamuri ale pământului, se cuvine să aducem mulţumiri tutror românilor care au avut de suferit scurtă vreme, dar şi celui care a oprit pe buza genunii căruţa dezastrului. Referendumul va arăta dacă românii au înţeles sensul vremurilor pe care le-am traversat, dincolo de durerile şi zbaterile proprii, ce dau cotidian impresia că pe lume sunt doar eu şi familia mea.
În acest nefericit context, este în bună tradiţie ca pe cel care te-a salvat, să-l răstigneşti. Da. onorată instanţă, m-a salvat de la înec, dar m-a tras de păr (neştiind că e unica metodă pentru astfel de cazuri)./ Da, onorată instanţă, l-a salvat de la înec, dar nu i-am mai găsit băiatului şapca.
La noi nu se ştie de coabitarea puterilor statului de drept.”Lasă-mă, unchiu’ Traian, să merg eu la Bruxelles, că-s cel mai tânăr ministru-prim, să mă dau şi eu un pic mare. Ştiu că aşa scrie în Constituţie, că-i dreptul şi stângul matale –că am şi eu doctorat şi masterat în drept -dar lasă-mă de astă dată, insist you.” Şi nu cred că nu se rezolva amiabil, în loc să se strige orgolios-sfidător că ce-i aia Constituţie sau Curte? („Eu-eu-eu merg la Bruxelles!!”). Biruinţele politice, militare ori chiar interpersonale nu se pot obţine durabil decât folosind arme bune, argumente imbatabile şi neclintirea legilor, dacă e vorba să purtăm războaie sau dispute. Vom fi trăind noi mai spre Orient, „mai la margine georgrafic” –cum pretinde culturnicul Răzvan Theodorescu- dar vrem să fim consideraţi civilizaţi, nu hoţi din Ţara lui Fărădelege.
Graba unor oameni –altfel foarte tineri- de a obţine toată puterea în câteva zile, călcând uzanţe de tact, regulamente, , creând legi „cu dedicaţie” antipersoană, a adus nedumeriri şi spaime în Europa civilizată (exprimate gingaş-eufemistic prin „îngrijorări”) mai mult decât regimul altor Victori: Victor Orban, Victor Ianukovici şi comparaţii (hazardate totuşi) cu Belarusul. Şi dincolo de încrâncenarea de „apostoli” ai urii, se află din păcate Ţara –una percepută drept coruptă, săracă, de cerşetori romi, dominată nu de oameni şi de un stat de drept, ci de haite politice.