Samson Bodnărescu (27 iunie 1840 – 3 martie 1902) – 180

Haide, dragă

Haide dragă, sui în luntre,
Să tot mergem, mergem duși,
Să scăpăm măcar o clipă
De-a pământului cătuși.

Legănați încet de valuri
Să dăm grijile uitării,
Să dăm suflete noastre
Dragostii și desfătării.

Hai, nu sta așa pe gânduri!
N-auzi marea cum ne cheamă?
Braț de dragoste puternic
Te va duce, n-ave teamă."

Ea se suie, luntrea pleacă,
Valurile se-mblânzesc,
Și adânc în apa lină
Stelele din cer privesc.

Și lumina blând-a lunei
Pe-adâncimi s-așterne-n pături,
Peste ele trec în taină
Două umbre strâns alături.

Numai eu cu dor sălbatic
Stau pe malul singuratic
Și-mi spun jalnic o poveste,
Ce a fost și nu mai este.

Ei

Stau vremurile trecute cu cele viitoare
În cumpănire dreaptă a vieții-mi trecătoare
Spre una și spre alta privirea mea se-ndreaptă,
Și amintiri trecute în suflet îmi deșteaptă,
Și întrebări asupra unui biet viitor,
Acoperit ce zace sub vălul vremilor.
Și greu mai pot cunoaște ce-a fost, iar ce va fi,
Cu mintea-mi omenească nu pot descoperi.
Nu pot, dar știu, desigur, că binele învins
De rău, de neomenie, e pentru mine stins;
Că lacrimi după dânsul din ochiul meu n-oi șterge;
Altora de li place, ei după el alerge,
Căci daruri mai înalte decât lumescul bine
A pregătit ursita în lume pentru mine.
O! ne-ntrecute daruri! în loc de amărâre
Sădi în al meu suflet tot ce-i mai sfânt... iubire!
Pe-aceasta o voi duce în inima-mi, ce geme,
Pe calea vieții mele în viitoarea vreme.
Ș-așa la întrebarea: ce-a fi? îmi spun cu drag:
Voi fi cu-a mea iubire până pe-al morții prag.

Ce văd în ceea parte? Icoana ei iubită
Stând pe-o statajă, vecinic neatinsă, neclintită;
Bătrânul zugrav, timpul, uimit sta lângă ea,
În mâna lui penelul au adormit, ar vrea,
Ar vrea figura-i dragă să o supună legii,
Ce fără de păsare au dat-o el întregii
Naturi; dar cum să poată, când dulcea ei privire
Îi ține-n lanțuri brațul pornit spre nimicire?
Când îngerescu-i zâmbet așa de drag și sfânt
Nu e supus schimbării ca toate pe pământ?
Așa te întrupase cândva a mea gândire
Așa-mi vei fi tu vecinic icoana de iubire.
Nici vremea, nici necazul, nici bătrânețea mea
Nu te-ar putea atinge... vei rămâne așa.

Cu tine îns-alături, figură ce zâmbești,
Stau eu... în suflet rana durerilor lumești,
În inimă-mi fioare de dor necontenit,
În gândul meu o umbră, de care-s prigonit
Și când mă-ntreb cu mintea, nimic nu-mi pot răspunde,
Decât că-i rău în lume, durerile pe unde
Mai des sunt semănate și nasc, trăiesc și cresc,
Și pentru ele leacuri în veci nu se găsesc.
Și-n inimă și-n suflet, în gânduri și în minte
Durerea o simt vecinic, ce nu se mai dezminte.
Și-apoi când văd o raclă lăsându-se-n mormânt,
Mă-ntreb, ce este scopul durerii pe pământ?
Ea viața nu-ndulcește ca roua, florile;
Ca norii este dânsa, ce-acopăr zorile.
Și dac-o bucurie în suflet se trezește,
Nici n-am simțit-o bine, căci ea o nimicește.
Că-i doamna firii noastre pricepem și simțim.
Dar care-i e chemarea, aceasta nu o știm.

Icoană fericită! întinde mâna ta
Ș-atinge-o cu iubire și drag de fruntea mea,
Și risipește norul ce-atâta o apasă,
Ș-a ochiului tău raze asupra mea le lasă,
Căci numai într-o lume, ce voi simți-o plină
De-a ochilor tăi dulce și vecinică lumină,
Mai pot avè pe lume bogată fericire...
Durerile cu toate dispar, unde-i iubire.

CÂNTEC CARACUDESC

de Mihai Eminescu şi Miron Pompiliu

(la a zecea aniversare a „Convorbirilor literare”)

I.

Era odat΄ – abia-i un an,

Când Tit era puternic,

Și Vau, Vau, Vau, cel șarlatan

Era smerit, cucernic.

Dar, ah! acum sărmanul Tit

La Văcărești el e menit,

O jerum, jerum, jerum,

O quae mutatio rerum!

II.

Și΄atunci când mare Tit era,

Slăvita caracudă

La Trei-Sfetite conăcea

Lipsită de-orice trudă.

Sărmana Caracud´acum

Cu traista calicește-n drum.

O! jerum, jerum, jerum,

O! quae mutatio rerum!

III.

Porunca de surghiun ș-aman

Samson nu vra s´asculte,

Dar iată vine Petrovan

Din Bolgard cu insulte

Și lui Samson i-a zis: sictir!

Căci eu am fost sub Tit martir

O, jerum etc.

IV.

Iar Bodnarachi desperat

Luat-a traista-n spete

Și-n lumea larg´a alergat

Pân´a dat de Sirete.

Dar pentru el loc de popas

În lumea asta n-a remas.

O, jerum etc.

V.

Ca jidovul rătăcitor

A dat de mii de chinuri

Și pe la Chiț alergător

Cu lirice suspinuri;

Dar vai de el cum au remas!

Vau, Vau, și Chiț și toți l-au ras.

O, jerum etc.

VI.

Atunci Samson în jamantan

La Iași se-ntoarse iară,

Să-și facă traiul cel serman

Cu vai și cu ocară

Și iată, lucru neauzit,

El într-o zi ce ne-a grăit:

O, jerum etc.

VII.

Cei de pe urmă pantaloni

I-am dusu-i la răcoare

Și-mi zise Ițic Solomon

Că-s rupți între picioare,

Dar eu i-am declarat formal

Că asta-i lucru natural.

O, jerum etc.