SCRIITORI ÎN,, EXERCIŢIUL SUFERINŢEI’’

Dacă până mai ieri se auzeau voci peste hotare că românii nu s-au remarcat prin nici un gest împotriva regimului comunist, adevărul,, încătuşat’’ multă vreme se reflectă astăzi în operele unor scriitori care au trecut prin,, exerciţiul de suferinţă’’al temniţelor din România.

Printre crucificaţii pe Golgota comunistă se numără scriitorii : Nichifor Crainic,Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Virgil Carianopol, Vasile Militaru, Păstorel Teodoreanu, Nicolae Vlad, Petre Pandea şi mulţi alţii. Ei s-au jertfit pentru libertate , credinţă şi demnitate naţională. Au încercat să oprească suprimarea valorilor, nimicirea şi alterarea culturii, anularea tradiţiei şi falsificarea istoriei. Această luptă le-a încătuşat sufletele, dar niciun fel de suferinţă nu le-a putut opri actul de creaţie.

Poetul Nicolae Vlad s-a înregimentat încă din tinereţe în marea luptă împotriva regimului comunist. Şi-a întrerupt brusc copilăria şi s-a trezit în universul torţionar al închisorilor. Acolo a luat contact, sub oblăduirea altor deţinuţi, cu poezia eroică a poeţilor martiri care se aflau de mult timp după gratii.

,, Cu Iisus în celulă’’ şi cu lanţuri la picioare, Nicolae Vlad scrie cu ghimpi pe sufletul său zdrobit versuri inundate de lacrimi. Orice om cu judecata limpede, s-ar putea întreba, pe bună dreptate, cum este posibil ca atâta suferinţă să fie transformată în poezie. Nichifor Crainic găseşte răspunsul izvorât din propria –i experienţă : ,,poezia nu moare nici în cele mai vitrege încercări omeneşti’’.

Chiar dacă în închisori n-au existat nici cele mai elementare instrumente de scris, fiindcă erau interzise, ele au fost inventate, iar memoria ţinea locul hârtiei şi al creionului. Nichifor Crainic a creat poezii de o rară frumuseţe, spune scriitorul Ion Antohe. ,,Le învăţam şi le răspândeam, iar în clipele grele, când ajungeam la capătul răbdărilor, în momente de descumpănire şi deznădejde, ne rugam şi apoi recitam acele poezii create parcă pentru sufletul nostru. Erau versuri care ne întăreau şi ne înălţau sufleteşte. Şi astfel timpul trecea mai repede, durerile se estompau şi inima îţi era mai uşoară’’. Această mărturisire este confirmată chiar de poet într-o scriere memorialistică : ,,Făceam versuri pe care le transmiteam unor prieteni. Aceştia le memorau şi transmiteau mai departe. Şi aşa circulau poeziile mele în lumea deţinuţilor’’.

Multă vreme aceste creaţii n-au fost cunoscute. Abia după revoluţia din decembrie 1989, poeziile lui Nichifor Crainic sunt adunate în volumul,, Şoim peste prăpăstii’’, culegere postumă (1990 ), însumând versuri scrise după 1947 în închisori în care poetul îşi striga deznădejdea,, din turnul de ruină, îndrăgit de cucuvele’’. Semnificative sunt poeziile,, Cântec de după gratii’’ şi ,, Cântecul foamei’’. În cea dintâi, tânguirea poetului captiv are un accent tragic :,, Am fost făcut să n-am/ Pe-acest pământ nimic/ Ca pasărea pe ram/ Cobor şi mă ridic’’

În cea de-a doua poezie ni se dezvăluie mizeria fizică, starea jalnică a poetului, care înfometat îşi doreşte o zeamă întremătoare :,, De voi fi fost cândva ciorchine,/ Sunt azi o boabă stoarsă-n teasc/ La flămânzenia din mine/ Turnaţi o zeamă şi renasc./ Îmi pipăi trupul cum se stinge,/ Un borş de ştir l-ar încălzi,/ Un fir de iarbă de-aş atinge,/Fulgerător ar înverzi’’

Cel care a întreţinut ca o flacără vie poezia românească în vremea gulagului a fost poetul Radu Gyr, cu numele său adevărat, Radu Demetrescu, care fusese condamnat după rebeliunea legionară din ianuarie 1941 la muncă silnică pe viaţă. Pentru el, celula s-a transformat în muntele Golgota, de unde răsuna strigătul deznădejdii : ,,Unde eşti Doamne, am strigat la zăbrele / Din lună venea fum de cuţui.../ M-am pipăit şi pe mâinile mele / Am simţit urmele cuielor Lui’’

Poemul,, Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane !’’, pentru care a fost condamnat în anul 1958 este un manifest incendiar :,, Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri, / Pentru cântecul tău ţintuit în piroane,/ Pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri, / Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane !’’

La Gherla, în aceeaşi celulă cu Constantin Noica a stat şi epigramistul Păstorel Teodoreanu, condamnat pentru creaţiile sale satirice la adresa regimului democrat popular. Slăbit din cauza înfometării, s-a îmbolnăvit, dar nu s-a angajat sub nicio formă în proslăviri deşarte. Dimpotrivă, prin epigramele sale care circulau în toată ţara, a biciuit moravurile înscăunate, spre satisfacţia tuturor.

Pentru epigrama despre statuia soldatului rus din Piaţa Victoriei, dar nu numai pentru aceasta, a fost condamnat la 7 ani închisoare : ,, Soldate rus, soldate rus / De ce te-ai pus aşa de sus / C-ai dezrobit popoarele ?/ Sau că îţi put picioarele ?’’Întrebat în chip şăgalnic, ,, cum te simţi nea Păstorel în postură de musulman ? el răspunde voios : excelent, numai că îmi lipsesc cadânele’’.

Pagini cutremurătoare sunt scrise şi de către Teohar Mihadaş a cărui operă ne dezvăluie realităţi din lupta anticomunistă, chiar din judeţul nostru, în centrul căreia este pus episodul celor trei luptători împuşcaţi pe Dealul Crucii de la Nepos.

Regimul din închisori n-a putut să pună stavilă puterii creatoare a oamenilor de cultură. Chiar dacă unii n-au rezistat atrocităţilor la care au fost supuşi, ori s-au topit fizic şi moral după ce au fost eliberaţi, operele lor sunt adevărate monumente de artă şi credinţă.