SINGURĂTATE SAU INDEPENDENŢĂ?

Mi se pare interesantă juxtapunerea acestor două idei: singurătate – independenţă. “Singurătatea nu este tot atât de tentantă ca independenţa”- afirmă Leona Blair.

Cel care este singur are şi independenţă, dar în aceste situaţii singuraticul chinuit de lipsa unei relaţii stabile, nu apreciază valoarea independenţei sau dacă da, nu se simte de fapt, un singuratic. Independenţa se transformă în însingurare, libertatea de mişcare în dezorientare.

Cred, că numai în situaţiile condiţionate de un mariaj sau relaţii stabile şi de durată, ajungi să apreciezi la adevărata valoare spiritul de independenţă care se manifestă la toată lumea dar cu frecvenţă şi în grade diferite.

Sunt unii care aleg independenţa ca mod de viaţă şi găsesc alternative viabile pentru aspiraţiile, temperamentul şi emoţionalitatea lor. Aparent sunt fericiţi şi le convine să fie invidiaţi pe faţă de alţii, cu toate că şi ei au momente, şi nu puţine, în care recunosc că ar fi un sentiment mai plăcut de a te întoarce într-o casă caldă de prezenţa cuiva, care are păreri, cu care poţi comunica ori de câte ori vrei.

Comunicarea este o necesitate umană, dacă nu ai această şansă, te simţi tot mai frustrat şi cauţi diferite categorii de parteneri de comunicare, săvârşind chiar şi compromisuri pentru satisfacerea acestei nevoi. Un partener de viaţă ales de tine, în schimb, îţi asigură cadrul de transfer emoţional, informaţional, formativ, persuasiv, iar transferul acesta nu trebuie să-l vedem doar în valori pozitive, şi cearta face parte din natura omului, ea în limitele admisibile constituie o modalitate de descărcare umană, având efect de catharzis.

Dar cei care trăiesc singuri, deşi nu şi-au ales această formă de viaţă în mod voit, independenţa lor se transformă într-un chin, într-un jug, de multe ori nu ştiu ce să facă cu ea, se alipesc de diferite persoane cu familii pentru compensarea sentimentului de lipsă. Relaţiile de acest tip sunt avantajoase pentru ambele părţi, cel singuratic capătă o familie surogat, iar cel familist trăieşte sentimentul de independenţă prin cineva.

Concluzia deductibilă este că, omul are nevoie şi de singurătate înţeleasă sub formă de libertate în mişcare, acţiune, gândire, introspecţie independentă, dar are nevoie şi de sentimentul siguranţei, de ocrotire, ce oferă o familie stabilă şi bine închegată.

Sentimentul stabilităţii fiecare îl trăieşte cu partenerul de viaţă, iar trebuinţele de independenţă cu alte persoane dinafara căminului. Aceste parteneriate exterioare se formează pe o ţesătură comună a pasiunilor, hobby-urilor, preocupărilor şi pot da naştere la rândul lor, la alte obligaţii, impuneri, încorsetări, din care omul doreşte din nou să iasă şi să caute în alte relaţii îndeplinirea necesităţii de independenţă.