Sistemul (6)

Mai întâi a fost obolul. Scriitori, pictori, sculptori, actori s-au bulucit să-l proslăvească în poeme, să-i facă portretul alături de mari înaintaşi ai istoriei româneşti, să-i veşnicească figura în bronz, să interpreteze solemn versurile de preamărire. Toţi sperau că astfel se pun la adăpost, plătind tributul de adulaţie dictatorului. Cât de sinceri erau în demersul lor, numai Dumnezeu ştie!

Avusesem un coleg, poet talentat de altfel, care, la una din aniversările „tovarăşului” îi dedicase poeme în toate cotidianele centrale. Găsise o generoasă piaţă de desfacere de ziua tovarăşului, o piaţă tot mai avidă pe măsura trecerii anilor şi a epuizării resurselor de inspiraţie. Din acest punct de vedere, colegul ei părea inepuizabil. În cele din urmă a scris şi un volum de poeme dedicate dictatorului, cu un titlu imposibil: „Înaltă fidelitate”. Paradoxal, strădaniile sale nu au impresionat deloc pe cei de la partid, care l-au sancţionat ori de câte ori o lua razna şi bătea ţara în lung şi în lat cu cenaclul „Flacăra”. Mentorul cenaclului, un poet de primă linie, acoperea cu tunetul vocii sale toată hărmălaia adulatorilor.

La început, pe vremea când cenaclul „Flacăra” era doar o onestă tribună de promovare a muzicii folk şi a poeziei de calitate scrise şi ea câteva rânduri de întâmpinare laudativă a acestei originale, în fond, modalităţi de expresie scenică.

Cu trecerea anilor şi creşterea „pohtelor” mentorului, cenaclul a devenit monstruos. Popasul în câte-o reşedinţă de judeţ îi transforma pe activiştii de partid în trepăduşi la cheremul mentorului. Îi îndeplineau, fără să crâcnească, toate poftele şi dorinţele încât nici nu-i de mirare că acesta ajunsese să confunde foşgăiala din jurul său cu un solid pilon de putere. Interzicerea cenaclului l-a aruncat într-o neagră deznădejde, ajungând să se considere chiar un soi de disident.

Trist este însă faptul că un poet de talia lui a rămas cu nostalgia vremurilor de odinioară, când tunetul vocii sale răsuna pe stadioane. După decembrie 1989 a încercat să reaprindă flacăra cenaclului. N-a obţinut decât nişte firave pâlpâiri, care s-au stins repede. Tinerele generaţii nu mai erau deloc sensibile la vocile tunătoare. Sic transit gloria mundi. Poetul adulator se întristase doar pentru că i se luaseră jucăriile, o revistă pe care o conducea discreţionar şi un cenaclu. În rest, serviciile aduse regimului şi dictatorului au atârnat greu în balanţă. De casele şi vilele poetului nu s-a atins nimeni.

Dar nu toţi cei care şi-au plătit obolul, au avut aceeaşi soartă. Ca director al editurii „Cartea Românească” Marin Preda a scos un volum omagial colectiv. Deşi cartea nu conţinea niciun rând scris de el, a ţinut să i-o înmâneze personal lui Nicolae Ceauşescu. Evenimentul, transmis la televizor, e memorabil.

Prozatorul îl priveşte drept pe dictator prin lentilele groase ale ochelarilor, fără nicio umbră de obedientă, încât acesta a luat cartea vădit stânjenit. În felul său, Marin Preda plătise tributul regimului prin chiar substanţa operei sale. „Desfăşurarea” şi al doilea volum din „Moromeţii” rămân mărturii, în timp, despre ravagiile produse asupra operei prin slujirea unei anumite ideologii.

La un moment dat, scriitorul vorbea despre comunism ca fiind „o nouă religie”.

În final însă, Marin Preda trece printr-un proces de limpezire a conştiinţei. „Cel mai iubit dintre pământeni”, romanul considerat capodopera sa de maturitate se încheie cu un citat ale cărui seve vin din religia adevărată, creştină: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”. La scurtă vreme după apariţia romanului, Marin Preda a murit în condiţii suspecte la Mogoşoaia. Cei care s-au aflat în apropierea sicriului în timpul înmormântării povesteau că s-a desprins o bucată mică de fard de pe tâmpla celui decedat şi au văzut marginile unei găuri asemănătoare celei lăsate de un glonţ…

Mult trâmbiţata dispariţie a cenzurii îşi găsise înlocuitori eficienţi. Printre mulţi alţii scrisese şi ea o cronică elogioasă la „Cel mai iubit dintre pământeni”. La nici două luni după moartea lui Marin Preda s-a pomenit cu doi tineri foarte amabili, care au ajutat-o să urce în apartament câteva piese de mobilier atunci cumpărate. Au refuzat categoric să ia banii oferiţi de ea, dar au acceptat să fie trataţi cu o cafea şi coniac. I-au povestit, cu lux de amănunte, ce s-a găsit în camera lui Marin Preda de la Mogoşoaia, după deces. „Domniţă dragă, şirurile de sticle golite de băutură ocupau cam jumătate din cameră. A trebuit să le întoarcem cu etichetele spre perete. Ştiţi, se făceau fotografii care au rămas ca document”.

Grija tinerilor faţă de memoria lui Maria Preda n-a înduioşat-o deloc. S-a îngrozit însă când şi-a dat seama că securiştii ajunseră să se ocupe până şi de opiniile literare ale ei, un ziarist oarecare. Asemenea unei caracatiţe uriaşe, cu infinite tentacule, sistemul funcţiona.