Cum l-am cunoscut pe Adrian Păunescu

În toamna anului 1982, Adrian Păunescu a fost invitat în mod special la o întrunire a Cenaclului „George Coşbuc” al Casei de Cultură a Sindicatelor din Bistriţa, dar şi de Comitetul Judeţean al UTC Bistriţa-Năsăud. De fapt, în sarcina acestora au căzut cheltuielile de masă, cazare şi transport ale poetului şi, ulterior, ale membrilor Cenalului „Flacăra”. Eu am fost rugat de comenduirea sindicatelor de atunci să-i înlesnesc o întâlnire cu membrii Cenaclului „George Coşbuc” şi cu folchiştii George Munteanu, George Ani şi Florin Săsărman. Ştiu că a ascultat cu răbdare pe poeţii bistriţeni, între care: Luca Onul, Emil Dreptate, Al.C. Miloş (care-l luase în primire încă de dimineaţă, în vederea reabilitării Casei lui Andrei Mureşanu), Ioan Borşa, Ştefan Veşcari, Rodica Boşca ş.a. „Tribunul”, cum i se mai spunea, a rămas încântat de poeziile bistriţenilor pe care le găsise şi în antologiile „Dimineţi” şi „Suverana clipă”. De asemenea, a fost surprins plăcut şi de aportul folchiştilor pe care i-a invitat să se producă în cadrul „Cenaclului Flacăra”. Întâlnirea cu cenacliştii s-a încheiat cu o regală de poeme recitate magistral în stilul său inconfundabil şi îndeobşte cunoscut, transformând manifestarea într-o veritabilă sărbătoare a muzicii şi poeziei. Ni s-a cerut mie, în calitate de preşedinte al Cenaclului „George Coşbuc” şi lui Emil Dreptate, în calitate de corespondent radio, să-l însoţim împreună cu câţiva membri ai cenaclului, pe platforma industrială unde era aşteptat de personalul Fabricii Mecanice şi de cel de la Netex. După ce au citit fiecare câte-o poezie cei câţiva poeţi ai cenaclului nostru, i-am dat cuvântul magistrului care a captat sala cu pătrunzătoarele sale poeme, unele deja cunoscute de la radio şi televiziune. Ştiu că, la un moment dat, a făcut şi o poantă la adresa mea, mărturisind asistenţei că-i vine greu să-mi tot spună tovarăşul Moise pentru că e, ca şi cum ar zice „tovarăşul Hristos”. La sfârşit, după ce am avut şi o întâlnire cu personalul de la Netex, urmat de o mică agapă, s-a arătat destul de mulţumit de program şi de faptul că peste tot locul a fost întâmpinat cu multă solicitudine şi simpatie.

O a doua întâlnire n-a fost chiar aşa de plăcută pentru că, invitat la Festivalul „George Coşbuc” cu prilejul căruia eu aveam misiunea să editez o foaie ocazională intitulată „Coşbuciana”, cineva a scos din pagina I un citat din Ceauşescu şi a introdus în locul său o strofă dintr-un poem închinat lui Coşbuc, sub semnătura lui Adrian Păunescu. Speriat, fostul director al Casei de Cultură a Sindicatelor, a oprit tirajul şi a scos altul, în care a înlocuit strofa lui Păunescu cu fostul citat din Ceauşescu. Dar lui i-au parvenit ambele exemplare, adică unul cu Ceauşescu, celălalt cu Păunescu. Furios, a cerut audienţă la fostul prim-secretar Buşui dar, până la urmă, măgăreaţa a căzut pe capul lui Răducu, fostul secretar cu propaganda. Acesta, la rândul său, m-a căutat disperat la redacţie (pe atunci „Ecoul”), dar n-a dat de mine pentru că, în calitate de principal organizator, eram angrenat în programul de desfăşurare a Festivalului „Coşbuc”. Culmea! că la Moara lui Coşbuc dau de Adrian Păunescu înconjurat de tot felul de poeţi şi poetese care-i ascultau sideraţi versurile. Pentru mine a fost un moment benefic, la început, pentru că i-am explicat pe îndelete cum s-au petrecut lucrurile cu foaia „Coşbuciana”. Înţelegător, a izbucnit în râs şi a închinat cu mine, pentru împăcare, un pahar de palincă. El ar fi dorit să mai rămân, dar eu aveam în spate un autobuz sau chiar două pline cu scriitori între care şi bucureştenii: Ion Horea, Ileana Mălăncioiu, A.Zăinescu, Dinu Flămând (revenit în ţară), Al. Husar şi Gavril Istrate de la Iaşi, Lucian Valea, Valentin Raus din Bistriţa, plus o seamă de cenaclişti bistriţeni în frunte cu Luca Onul, care nu se mai lăsau duşi din preajma lui Păunescu. „Hai, Onule, că pleacă autobuzul!, i se tot repeta poetului bistriţean”. „N-are decât”, răspundea el. „Eu stau cu domnul Păunescu aici, până dimineaţă, chit că după aceea o iau pe jos până la Bistriţa!”. Se pare că Păunescu l-a auzit şi de-atunci nu l-a mai uitat. L-a publicat în „Flacăra” şi se interesa de el ori de câte ori trecea prin Bistriţa. În fine, cu greu şi cu sprijinul altei poete din Bucureşti, al cărui nume îmi scapă, am reuşit să-i scot din moară pe cenaclişti şi să-i conduc la autobuze. La despărţire, rămânând ultimul, din respect şi datorie de gazdă, l-am întrebat dacă nu doreşte să vină cu noi, la Bistriţa. Când a auzit cine sunt în maşină, mi-a răspuns prompt, cu un uşor zâmbet ironic în colţul gurii: „Îmi pare rău, dar eu cu ăştia nu circul!” Şi, mulţumindu-mi pentru invitaţie, m-a asigurat să nu-mi fac griji, că are cu ce şi cu cine să se întoarcă la Bistriţa. Mi-a strâns mâna cu putere şi a rămas, în continuare, la Moara lui Coşbuc, înconjurat de câţiva fani şi fane din Năsăud.

A treia oară, l-am întâlnit în antecamera primului secretar Buşui. Ştiu că am intrat împreună şi am asistat la un dialog dintre cei doi cu privire la organizarea unui spectacol „Flacăra” pe Stadionul „Gloria” din Bistriţa. Buşui a fost destul de amabil şi şi-a dat imediat acordul cu privire la spectacol, dar, în final, spre surprinderea mea, s-a scuzat la modul insistent şi cam penibil, de faptul că nu dispune de-un birou mai impunător şi că-i obligat să-şi desfăşoare activitatea în aceste condiţii modeste unde, după cum se vede, abia încap o măsuţă şi două fotolii pentru musafiri. Îmi amintesc însă că ne-a servit cu două păhărele de whisky ceea ce, pe vremea aceea, însemna un adevărat lux. Conducându-l spre Hotelul „Coroana” unde dispunea de-o cazare regească, a recunoscut că mai ştie şi din relatările a doi reporteri de la Flacăra, Ilie Purcariu şi Predoşeanu care, e adevărat, veneau mai des prin Bistriţa şi eu am fost cel care i-a însoţit mereu în drumurile judeţului pentru documentare. La despărţire a acceptat ca, la viitoarea întâlnire, după spectacolul de pe stadion, să-mi acorde un interviu. Din păcate, n-a mai fost posibilă realizarea lui pentru că am fost plecat din ţară.