SONIA, un roman de Iulian Dămăcuş

„La barieră. Trafic mai potolit de ora amiezii; un tren îşi anunţă sosirea sau plecarea, apoi semafoarele dau startul: claxoane, înjurături, praf, mult praf pentru autostopişti, trecători, pentru băcăniile cu pretenţii de unităţi alimentare. Praf adus de pe drumurile de ţară, măcinat în oraş, dus înapoi…”

Aşa începe romanul lui Iulian Dămăcuş, autor despre care „gura păcătosului adevăr grăieşte”: „Încă o figură însolită a geografiei culturale româneşti, Iulian Dămăcuş, discret şi dificil, dar cu un destin literar aparte, continuă lista scriitorilor importanţi pentru care, ca să-l parafrazez pe Alex. Cistelecan, Parisul cultural rămâne Clujul. Poate singurul nume literar autentic al Gherlei de azi, Dămăcuş devine, cu fiecare titlu publicat, o tot mai aparte voce în agora scriitorilor actuali: metaforic, ludic, non-convenţional, uneori stângaci şi exuberant, scrisul său îl recomandă, cred, ca un câştig al filialei clujene a Uniunii Scriitorilor, pe listele căreia nu de mult a fost acceptat” (Luigi B. Mureşanu, „Poema experimentală”, în „Mişcarea literară”, nr. 1/2008, p. 98).

Iulian Dămăcuş s-a născut la 27 iulie 1949, în Cătina, judeţul Cluj, a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Babş-Bolyai Cluj şi este, actualmente, profesor de limba franceză la Gherla. A debutat cu epigrame în revista Urzica, scrie în continuare şi publică haiku; colaborează la diferite reviste din ţară şi străinătate. Debut editorial: în antologia „Eterna epigramă”, 1990. Este autorul unor volume de epigrame, haiku şi poezii. În 2005 publică primul volum de proză scurtă: „Ochii albaştri ai bunicii”, Editura Limes, Cluj-Napoca, urmat, în 2007, de un alt volum de proză, „Dealul cu cătină”, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, inspirate din lumea satului ardelean, înscriindu-se în buna tradiţie a lui Slavici – Rebreanu – Pavel Dan, fapt constata, de altfel, şi de Ion Cristofor în prefaţa volumului „Dealul cu cătină”: „Scriind despre ţărani, Iulian Dămăcuş continuă, în fapt, să exploateze teme ale prozei ardeleneşti tradiţionale. Ca şi în romanele lui Slavici şi Rebreanu, prozatorul e atent la impactul brutal al individului cu circumstanţele potrivnice al istoriei sau ale propriului destin. Tema obsesivă a setei de pământ revine şi în acest caz, chiar dacă provocările istoriei se schimbă acum cu repeziciune şi cu o brutalitate neîntâlnită în alte epoci. Observaţia socială e şi aici prezentă, prozatorul urmărind un număr mare de destine individuale, în secvenţe a căror dimensiune redusă îl obligă la schiţe de portret mai mult sau mai puţin elaborate.”

În 2008, Iulian Dămăcuş „iese la rampă” cu romanul „Sonia”, Editura Grinta, Cluj-Napoca. Naratoul, un alter ego al autorului, e îndrăgostit de Sonia, o fată cu ochi albaştri. Nadine şi Elize, alte iubiri adolescentine. Un jurnal regăsit. Jurnalul care adună în paginile sale anii de liceu. Suficiente motive pentru o poveste de dragoste.

Pe Iulian Dămăcuş, trebuie s-o spunem de la început, îl atrage în mod evident întâmplarea cotidiană, uneori cu aspectele ei grave, alteori cu aură umoristică, faptul în aparenţă lipsit de însemnătate, dar sub a cărui înfăţişare se ascund imprevizibile profunzimi. Viaţa însăşi, cu umbre şi lumini, cu bucurii şi necazuri, cu împliniri şi decepţii şi, în acelaşi timp, cu o nuanţată galerie tipologică.

Personaje cu individualitate proprie, bine conturată, reprezentând cu adevărat un caracter.

Recitindu-şi jurnalul, nostalgice aduceri aminte îl copleşesc… iscându-se o întreagă poveste de dragoste.

„Fata se-ndrăgostise între timp de un fecior din sat şi s-au credinţat. Era fericită, singura dintre surori care s-ar fi măritat din dragoste. Părinţii se înţeleseseră asupra a ceea ce urmau să primească cei doi tineri pentru a-şi începe viaţa de familie, s-a stabilit ziua nunţii, popa urma să facă strigările. Într-o duminică după ieşirea din biserică, cei doi tineri porniră către casă. La o poartă îi aştepta un unchi de-al lui Mihai, aşa-l chema pe fecior, şi-l luă pe acesta aproape cu de-a sila şi-l duse în casă, iar fetei îi spuse să meargă mai încet că băiatul o s-o ajungă din urmă…

De la casa unde rămăsese Mihai, drumul începea să urca uşor. Fata merse câţiva paşi uitându-se-n dreapta şi-n stânga. Se văzu singură. Se opri puţin, îşi aranjă mărgelele care i se părea că acoperă cei câţiva bani de aur, mai merse încet-încet, se aplecă şi luă o floare de pe marginea drumului, o mirosi, se uită iar în stânga şi-n dreapta, apoi îşi furişă privirea înapoi, pândind. Nu văzu pe nimeni, doar o bătrână trecând drumul.

În dreptul crucii care se înălţa la capătul urcuşului fata se opri, îşi şterse cizmele de colb cu o mână de iarbă, privi în urmă. Trebuia să-şi continue drumul care începea să coboare şi în curând casa în care intrase Mihai nu se mai zări. I se părea că pe umeri duce crucea veche de lemn; păşea cu greu, picioarele-i tremurau, se temea c-o să cadă. Când trecu de ultima ogradă unde-ncepea o postată de porumb, se aşeză pe răzor, îşi puse fruntea-n palmă şi începu să plângă.”

„Sonia” este romanul unei singurătăţi creative, o singurătate care, uneori, nu se suportă pe sine, devenind dureroasă, cu toată superbia naturii care o înconjoară. Asta, în special, când e vorba de dragoste, de femeia iubită (ori bărbatul iubit) care se află departe ori nu răspunde iubirii. Atunci nici natura parcă nu mai contează, devine un simplu decor care nu se implică în suferinţa autorului, e de-a dreptul indiferentă, prilej de meditaţii cu accente ironice. Un roman care, să recunoaştem, se citeşte cu o oarecare dificultate. Alternările de planuri şi glisarea continuă de-a lungul unui ax temporal, inserturile narative par să disperseze povestea centrală.

Altfel, materie epică densă şi fluidă, diversificată tipologic şi rearticulată simbolic; un ritm adaptabil, alert sau lent, al naraţiunii; un montaj inteligent şi un bun dozaj; o vizibilă maturitate artistică faţă de precedentele sale cărţi de proză fac dovada unui prozator nu doar talentat, ci şi exersat.