Sorocul impus

Am reușit să intru în posesia romanului ”Sorocul impus" al scriitorului englez Anthony Trollope, apărut la sfârșitul secolului XIX, cu aprecierea neplăcută a faptului că citindu-l nu am înțeles ce l-a determinat pe acest mare om de cultură, cel care a promovat în esență o operă romanescă fecundă, de reconstituire al climatului rural și social al Angliei Victoriene, dintr-o poziție pozitivistă, notabilă prin creație de personaje și situații, să-și încheie activitatea de scriitor cu un roman mult controversat, operă literară care, dintr-o poziție absolut negativistă de această dată, n-ar fi trebuit s-o conceapă, care a creat un conflict între generații. Această lucrare, o utopie nimicitoare, a fost una din ultimele creații ale marelui intelectual, publi­cată cu câteva luni înainte de moartea sa la vârsta de 67 de ani (de ținut minte!).

Acțiunea acestui roman are loc în desfășura­rea ei la 100 de ani de la momentul scrierii acestuia, în anul 1980, pe o insulă numită Britannula, aflată în vecinătatea Noii Zeelande, coloni­zată cu ani în urmă de un grup de 400 de tineri aventuriști, la momen­tul scrierii poveștii insula având peste 250 de mii de locuitori. Această insulă își revendică suveranitatea față de Anglia numai datorită ”măre­ției” doctrinei "Sorocul impus", păstrând în același timp legile și obiceiurile engleze, inclusiv moneda acesteia. În concepția legii Britannulei în acest sens, aceasta se sprijinea pe doi piloni prin­cipali: unul era, chipurile, “abolirea totală a nenorocirilor, a slăbiciunii și neputinței trândave a bătrâneții, prin curmarea prestabilită a vieții celor care ar ajunge bătrâni". Cel de-al doilea pilon presupunea că această lege "ne-ar scăpa de datorii, ne-ar pune la dispoziție căi ferate, șosele, ne-ar umple de păduri, ne-ar face toate râurile navigabile, ne-ar face astfel să devenim cel mai bogat popor de pe pământ". Toate acestea s-ar realiza printr-o măsură care ar face mai mult bine bătrânilor decât oricărei categorii sociale. Acestea însemnau, odată votate de către parlamentul Britannulei, nimic altceva decât eutanasierea asistată a bătrânilor ajunși la vârsta de 67 de ani, impusă de această lege oribilă. Marea problemă care s-a ivit era aceea că legea criminală a fost votată de parlamentari, în marea lor majoritate în vârstă de 30-40 de ani. Conform acesteia, bătrânii urmau să fie internați într-un loc numit Colegiu, situat într-un oraș al morții nu­mi Necropolis, în care aceștia își trăiau ultimul an al vieții, lipsiți de orice griji, trecând pe lumea cealaltă "demni", primindu-și moartea prin eutanasiere. Acești tineri, în nebunia lor, fără grija bătrâneții, departe de părinții și bunicii lor din Noua Zeelandă, considerau că acest mod de sfârșit al bătrânilor era, în fapt, o idee măreață, umană, la urma urmei, însă odată cu trecerea anilor, în marea lor majoritate au contestat-o, fără succes.

Personalul principal al acestei utopii, scrisă însă fără nici un cusur, este Jack Neverbend, președintele acestei complicate țări, căruia scriitorul îi pasează întreaga narațiune, în fapt, fiind autorul principal al acestei legi criminale, aflat însă în conflict cu prietenul său de-o viață, Gabriel Crasweller, căruia îi revenea "marea cinste” de a inaugura respectiva măsură, apropiindu-se de vârsta de 67 de ani, fiind însă un om sănătos, plin de viață, fermier, în curs de a-și uni fiul cu fata lui Neverbend.

În cele din urmă, în anul 1980 are loc o in­tervenție a Marii Britanii, care ocupă insula punând capăt acestei teribile nebunii. Președintele Britannulei a fost arestat, urmând să fie expulzat în Anglia, luându-i locul un reprezentant al acestei țări, care va deveni șeful Britannulei, trecându-se totodată la colonizarea acesteia, care devine teritoriu al marelui Imperiu Britanic.

În ceea ce privește notorietatea lui Trollope, îmi amintesc faptul că marele dramaturg englez Somerset Maugham (1874-1965) în lucrarea autobiografică "Bilanț” aprecia că ”în mod clar găsim reprezentări de viață mai veridice în romanele lui Trollope decât în cele ale lui Charles Dickens”. Ciudată apreciere, însă tot în acel ”Bilanț” scrii­torul amintește și faptul că ”Trollope nu a mai fost citit timp de treizeci de ani după ce a mărturisit că lucra la ore regulate(!) și căuta să obțină drepturi de autor cat mai substanțiale pentru lucrările lui”. Mă gândesc însă că sancțiunea acordată lui Trollope poate fi pusă și pe seama faptului că prima ediție a lucrării sale apare după puțin timp de la moartea acestuia într-un tiraj de 800 de exemplare, din care n-au fost vândute nici măcar un sfert din acestea, născând însă din partea foștilor lui colegi aprecieri precum ”lucrare demnă de menționat doar pentru că este departe de linia normală a lui Trollope” sau ”Cea mai ciudată lucrare a lui Trollope" dar și altele.

Dar, să vedem și o altă părere despre vârsta omului, aceasta fiind a marelui filosof francez Condorcet (1743-1794) recrutat de către Diderot în colectivul științific, alături de alți 31 de mari oameni de cultură ai vremii care au dat viață celebrei ”Enciclopedii franceze". Acesta, în lucrarea sa ce poartă titlul "Schiță pentru un tablou istoric al progreselor minții omenești” (1795) privitor la durata de viață arată că „durata medie de viață umană trebuie să crească neîncetat, dacă nu se opun revoluții fizice, dar nu știm care este limita pe care nu trebuie niciodată să o depășească și nu știm nici dacă legile generale ale naturii i-au fixat un "dincolo de” mai departe de care nu se poate întinde, perfectibilitatea speciei umane putând-o numi nedefinită”.

Aurel Ghiba