Spiritul Basarabiei

Se întâmplă că nu miturile şi legendele, de care Basarabia nu duce lipsă, nu valorile pe care oamenii săi le-au produs au marcat profund prezenţa sa în istoria neamului românesc, ci destinul ei de un tragism înălţător. Nu Ardealul (zămislitor de energii) este provincia care reprezintă componenta tragică, existentă la orice popor menit să fie o prezenţă unică şi inconfundabilă în concertul popoarelor lumii, ci Basarabia. Iar asta pentru că acolo s-au scris pagini memorabile ale neamului românesc, pentru că acolo este încă vie gloria Muşatinilor, pentru că la graniţa de răsărit s-au înălţat cele mai puternice cetăţi de apărare ale domnitorilor moldoveni (Soroca, Hotinul, Cetatea Albă), unele ajunse acum în hotare străine, pentru că este pământul martor al unor izbânzi peste care praful vremii este greu să se aşeze, pentru că acolo sufletul oamenilor este răpitor de frumos, iar doina se aude mai tulburător decât oriunde. Nu este de mirare, iată, că a stârnit gelozia zeilor, precum eroii homerici.
Lovirea s-a întâmplat brutal, absurd şi prin trădare. Când ruşii, în pragul invaziei lui Napoleon (1812), nu mai sperau nimic prin tratatul de pace cu turcii (Bucureşti, la Hanul lui Manuc), li s-a pus în braţe, în mod surprinzător, ţinutul românesc dintre Prut şi Nistru, prin uneltirile unui trădător de profesie: Manuc Bei. Acest Manuc, armean născut în Bulgaria, unul dintre cei mai bogaţi oameni ai Europei de atunci (îi împrumuta cu sume considerabile pe domnitorii români), cu un han impresionant (pentru vremea aceea, dar şi pentru cea de acum) la Bucureşti, deopotrivă în slujba turcilor care l-au făcut bei de Moldova, ca şi în a muscalilor care i-au eliberat un paşaport rusesc, a făcut jocul celor din urmă. Ironia sorţii face ca acest Iuda al neamului românesc să îşi fi dus restul zilelor în Basarabia ţaristă, unde este şi înmormântat, iar noi, românii de azi să dedicăm cântece romanţioase hanului ce stă încă în picioare şi care este mai degrabă un loc al crucificării.
Pentru românii din ţinutul care avea să se numească de atunci Basarabia, marile încercări abia aveau să înceapă. Nimeni nu a simţit mai profund şi nu a redat mai răscolitor o astfel de durere decât Mihai Eminescu: „Din Hotin şi pân-la mare/ Stau duşmanii în picioare/ Şi Muscalii şi Calmucii/ Şi nici ciuma nu-i mai duci/ Şi nici Nistrul nu-i îneacă/ Saracă ţară, saracă!” (M. E., din variantele la poezia „Doina”, Opere, III, 1944, p. 11) Particularităţile fonetice ale graiului moldovenesc nu sunt întâmplătoare. Eminescu avea să intuiască dimensiunea tragică a neamului prin frângerea Moldovei: „Tu numai îţi ştii chinul ce inima-ţi sfăramă/ Ai plânge dar n-ai lacrimi, Moldovo – mamă, mamă!/ Zădarnic codri mândri de vânt mereu îi clatini,/ Pierdută-i pân-şi umbra măreţilor Muşatini.” (Ibid., p. 21)
Tragicul nu este doar o regretabilă şi nemeritată coborâre, o prăbuşire, ci mai degrabă o înălţare a spiritului care pluteşte senin şi întăritor peste toate dezastrele. Nu este de mirare că aici s-au scris cele mai frumoase poezii despre limba românească, bunul cel mai de preţ, prin care un popor s-a ivit şi prin care urcă în istorie, fie ea şi, vremelnic, vrăşmaşă: „Limba noastră-i limbă sfântă,/ Limba vechilor cazanii,/ Care-o plâng şi care-o cântă/ Pe la vatra lor ţăranii.// Înviaţi-vă dar graiul,/ Ruginit de multă vreme,/ Ştergeţi slinul, mucegaiul/ Al uitării-n care geme.” (Al. Mateevici, „Limba noastră” în „Poezii”, Bucureşti, 1926)
Pagina aceasta, iubite cititorule, nu este o lamentaţie, ci – sper! – un neînsemnat omagiu adus Clopotelor Învierii.