Spre Sonetul 66

Cu câţiva ani în urmă, am scris despre conaţionalii mei care s-au remarcat în afara graniţelor ţării atât între cele două războaie mondiale, cât şi după. Vorbeam acolo despre artişti şi sportivi care au făcut cinste ţării mele. N-am insistat şi nici nu voi insista despre scriitorii români şi premiul Nobel, deoarece subiectul s-a dezbătut până la saturaţie în mass media noastră.
Între timp, am continuat adunarea a fel de fel de informaţii, mai mult sau mai puţin picante, legate de naţia mea; de la faptul că mama actriţei Linda Gray, cea care a interpretat-o pe Sue Ellen, din serialul Dallas a avut sânge de român în vene, numele real fiindu-i Maria Kujmir-Herescu, sau soţia numărul 4 a nobelistului Saul Bellow (1915-2005) a fost românca Alexandra Bagdasar, venerată în Iarna decanului (acţiunea petrecându-se în România comunistă în jurul anului 1977) şi beştelită în Ravelstein – pentru că scriitorul deja divorţase de ea – cum va proceda şi cu Mircea Eliade (1907-1986), colegul său de catedră, defăimat, evident sub alt nume, până la scriitorul Philip Roth (n. 1933) care, la un moment dat, în romanul Pata umană scrie despre dirijorul Sergiu Commissiona – să fie vorba despre Sergiu Celibidache? m-am întrebat în timpul lecturii -: „un român în vârstă, într-un pulover pe gât, cu un smoc de păr alb în cap şi espadrile albastre în picioare” (sunt sigur că pentru cititorul american a părut o notiţă banală, dar pe mine m-a răscolit, a avut altă rezonanţă), sau la Elias Canetti (1905-1994), alt laureat al Nobelului din 1981, care a notat în Limba salvată următoarea confesiune: „Dunărea, în cursul ei inferior prin Bulgaria, are o lăţime foarte mare. Giurgiu, oraşul de pe celălalt mal, aparţinea României. Mi s-a spus că de-acolo era doica mea, cea care m-a hrănit cu laptele ei. Era o tânără puternică, sănătoasă şi-şi hrănea şi propriul copil pe care-l adusese cu ea. Am auzit spunându-se totdeauna lucruri lăudabile despre ea şi, deşi nu mi-o amintesc, cuvântul românesc a rămas pentru mine, de dragul ei, plin de rezonanţă caldă”. Şi exemplele ar putea continua, dar, acum, în anul de graţie 2013, informaţiile de genul acesta nu mă mai încălzesc. M-am săturat de cerşetori nespălaţi retrimişi în patrie la castelele lor, de eticheta hoţi români, pusă conaţionalilor noştri, despre care se spune că au furat până şi coasa Morţii şi cheile Sf. Petru. Când văd că bunul-simţ circulă pe străzi, trenuri, autobuze, metrou – unde vrei şi unde nu vrei – cu capul spart, iar adevărul se piteşte prin ganguri să nu păţească la fel, când mârlănia este medaliată şi aplaudată, îmi vine să-mi iau lumea-n cap şi să scuip a lehamite pe latineşte, aidoma lui Cicero: Quo usque tandem abutere Catilina patientia nostra…?