Suflet de tinichea

Cu un titlu ce surprinde, „Suflet de tinichea”, profesoara Laura Gherman de la Colegiul Naţional „Andrei Mureşanu” vine în faţa cititorilor, prin intermediul Editurii Karuna, cu primul volum de poeme. Vom găsi, dincolo de „tinichea”, frumuseţea sufletului, care şlefuieşte cuvântul până când devine eternitate.: „Suflete, simţi plămădelile cosmosului/ În toate exprimările frumosului/ Sărutul divin pe fruntea artistului”, se întreabă poetul, care „Se divide în cuvinte/ Ascultă a serafimilor şoapte”. Când coala albă devine „iubita poeziei, împărtăşindu-i dragostea”, iarba de sub semnul crucii prezintă, sub albastrul orizont, tainele virtuţii, iar revelaţia mistică mângâie mâna eternă: „Vine amurgul/ Se înserează iar/ Pentru ca răsăritul/ Divinul dar/ Să-şi ia avântul”. Inspirându-se din univers, poeta doreşte ca inima să fie dăruită sub semnul stelelor, frunzelor care „Citite ori necitite” sunt părtaşele versului „cu lacrimi de smarald”. Sufletul şlefuit în albia râului prinde culoare „transformându-mi umbra microcosmosului/ în Coloana Infinitului”.

În atelierul de creaţie, când adoarme „în căuşul universului”, cu pas de poet păpuşarul coordonează viaţa până când „teza şi antiteza/ S-au coalizat în sinteză”. Când călătoreşte alături de păsări, pe aripi de cer, poet declară că şi-a găsit templul interior, iar primăvara aleargă pe câmpul copilăriei despletită „Împrăştiind mireasma regenerării/ Din prea plinul luminii”. Este momentul în care „Cascada fericirii” izvorăşte din albia sufletului, iar fulgii de omăt îşi fac cărare spre „dulcele eter ce-ţi înfloreşte suflarea”.

Cel mai suprem sentiment al dragostei este descris în versurile „Când se ating sufletele/ Pământul ştie să tacă”, adică taina iubirii este păstrată de natură. Este momentul în care „Curg lacrimi albastre/ În oceanul viselor”, iar valurile zbuciumate aşteaptă strălucirea chipului dumnezeiesc. Acum, strămoşii plâng în amurg, lucrându-şi pământul din rai, iar fiinţa este „Sub acoperirea cerului” întru aşteptarea, pe ritmuri de dans, muzică şi taină, a clipei eterne: „Ceasornicarul are o filozofie/ Veche pentru inimi care sunt/ Paseri, arbori sau pământ”. Clipele vor bate pe ritmurile versurilor întru aşteptarea eternităţii, iar copilul secolului XXI descoperă semne şi semnificaţii: „Ascunsă în verbe şi structuri/ Deconstruindu-se în cuburi/ Se aşază fiinţa într-un rând/ Actualizând un posibil gând”. Gândurile aşezate pe grinda străbună, lângă icoana sfântă, fac din vibraţiile cuvintelor poezia care scaldă amintirile străbunilor întru venirea filopoesisului: „Poezia – un joc de cuvinte/ Rotind filozofii… concepte/ În sfere… allegro, andante”.

Un volum bine structurat, care surprinde mai întâi de toate sensul vieţii întru căutarea împăcării sufletului.