Gânduri – vers

Editura Exponto din Constanţa aduce, prin volumul de versuri „Însemnul divin” al poetei Emilia Dabu, bucuria întâlnirii cu gândurile-vers. Membră a Uniunii Scriitorilor, a Asociaţiei Scriitorilor de Limba Română din Canada, preşedintă a Clubului Artelor Solteris din Mangalia, Emilia Dabu a obţinut, de-a lungul timpului, numeroase premii la festivaluri de profil, amintind aici doar premiul Uniunii Scriitorilor din România în anul 2005. Poezia este scrisă în „oraşul ceresc/ Din grădina miracolelor”, fiind un bun prilej de a ne ghida pe drumul literaturii: „Cele şapte căi şi cele şapte chei/ Tainele divine/ Le-au fost oferite celor care mereu/ Râvniseră marile secrete”. Poezia devine o pecete a luminii, care îl descoperă pe creatorul divin: „Azi noapte am învăţat/ Să mă rog”.

Când „Durerile lumii/ Printre frunzele îngheţate” se arată ca un răstimp al lumilor „Regăsind sentimentul infinitului”, Emilia descoperă „Descântece şi psălmuire sacră” cuvintele fiind iluzia perfectă „Peste zidurile de dincolo de timp”. O constănţeancă care se bucură de fiecare vibraţie a sufletului, iar atunci când răsare „Peste zăpezile primului sărut” bucuria clipei „Drumul gutuilor înfloriţi/ În inima stea” se regăseşte. Ce poate fi mai frumos decât să descoperi tainele crescute până la cer şi zborul de versuri, nemuritoare clipă care găseşte cuvintelor adăpost: „Prin taina înălţării noastre/ Un anotimp de flori albastre”. Răstignirea poetului este poezia, iar calea ne arată sufletul cerului întru aşteptarea surâsului dăruit de sărbătoarea cuvintelor: „Creatorul nicicând nu ne-a cerut/ Răstignirea/ Veşnicii de ales am avut/ Suferinţa totală, amară/ Ori în smerenia ei pură/ Ca un înger, iubirea”. Atunci când „La ferestrele inimii/ Încărunţitele cărări ale sufletului” adapă privirile frumuseţii, „Peste univers migrând, lacrima descumpănită” este ştearsă cu gândul literei. Păsări mari de lumină strălucesc întru regăsirea pe străzile desăvârşirii a armoniei celeste.

O poezia a iertării, a dragostei, a împăcării: „Mă strigai, zâmbind de fericire/ Ziua mea născută din iubire/ Aşteptând la ţărmul clipei spre apus/ Mângâind lumina cu-n surâs”. Atunci când uităm să fim oameni cu suflete stelare, salvarea vine din gesturile simple: „Am uitat să zbor, visul mă mai zboară/ Am uitat să dor, dorul mă mai doare”. În laboratorul de creaţie, poetul îşi pregăteşte nemurirea, delectându-se cu un ceai al veşniciei „Din al vieţii pom”. Atunci când cuvântul prinde putere este un lucru firesc „Să înflorească visul regăsirii/ În patria senină a rostirii”. Apa vie aduce balsamul creaţiei „O fântână cerească/ De cuvinte de dor arzând la hotar”.

Divinitatea există în fiecare vers al Emiliei Dabu, iar cărţile devin un păcat plăcut: „Ispitirea unui drum fără întoarcere/ Cărţile…/ Labirint al speranţe, infern, paradis/ Miraj al neînţelesului/ Şansă a imaginaţiei de a deveni cuvânt”. Fiecare se împacă cu soarta pe care o are, alegându-şi pe drumul destinului, în funcţie de talanţi, ceea ce doreşte să facă: „Unii au ales fericirea unui biet trup muritor, vorbitor/ Eu am ales nemurirea celestă şi a mea şi a lor”.

O carte care surprinde prin acurateţea scrierii, prin curgerea firească a fiecărui vers, dar mai ales prin părticica de suflet aşezată cu talent într-o casă a cuvintelor.