Cuvinte din suflet pentru suflet...
Sensibilă și de o profunzime aparte poeta Emilia Dabu ne aduce în dar odată cu noul volum de poezii „Lotus stelar” „iubiri nebănuite”, „taine sacre”, adevăr, bunătate, frumusețe”, taine ocrotitoare”, „armonie”, „universul iubirii”, „miracole târzii” făcând cu generozitate „risipă de suflet frumos”.
Iubitorii de poezie primesc în dar versuri de o neasemuită frumusețe care sensibilizează și cel mai împietrit suflet risipind cu generozitate metafore și expresii inedite, unice care mângâie și dor cu încărcătura lor celestă și  miraculoasă. Din fiecare poem inundă durere sau iubire, pornite în rugă spre cer, dimensiunea dintre cer și pământ dispare  iar Lumina devine cuvântul proritar în versurile Emiliei Dabu.
Poeta nu are „în buzunar decît o poezie” pe care a închinat-o vieții, simte cum „lumina și-adevăru-mi sporeau iubirile”, devenind apoi „speranțelor solie” pentru ca să învețe să zboare în „tandră armonie”...
                  „Mă ispitește zborul nestingherită-i calea
                   Și-un lan de maci târzii spintencă-n zori cărarea
                   Cohortele durerii dau bani la cerșetori.
                  Tăcerea vinde lacrimi pe stele și pe flori.”
Iubindu-se, fără să facă greșeli sub soare, poeta se eliberează de lacrimi și astfel străbate mai ușor traseele vieții, lăsând bagajele tristeții în gară pentru ca „să le poarte singuri cei care mi le-au dat.”
Cuvintele din poemele Emiliei Dabu se transformă în nestemate care luminează când  „peste lumea peticită cade „visul iertător”, iar „anotimpurile de lumină în bătrân cuib al speranței/ taine mângâie privirea, îngerul la geam uitat/ când la streșini plânge luna pe cărări de început.”
Veșnic în căutarea unei lumi a iubirii și a credinței poeta vede tărâmul iubirii pe care trec alene spre ceruri turme mari de cuvinte „în zorii desăvârșirii”.
                „Mi-a rămas amintirea cuminte
                 Ca un vis retrăit ca un veșnic parfum.”
În viziunea sa spirituală poeta zărește iubitul pierdută „în alt veac întrupat/ n-am știut cât de mult o să doară/ te-am iubit, ai mințit, ai plecat.”
Cu o gingășie aparte  descrie iubirea care în viziunea sa este „zbor de începuturi”, „tandru colind”, „iubirea nu are anotimuri”, „iubirea este sfântă”, este „vis ceresc”, „lacrimă rece”, „ispitire”....
              „Și câte veșnicii mai stai, uimire-n gândul meu bălai
                Iubirea unică târzie, rai părăsit, iarnă pustie
               Stau la fereastra verii blând, zbatere lină cuvânt.”
Trece „fără urme” peste lumea tristă în care trăiește, își înfruntă simțirea pentru a-și găsi menirea în lumea plină de iubire:
            „Când tot vine de departe fragedă speranță-n zare
              Dorul de eternitate vrând senin de neuitare.”
Stelele i-aduc în casă „tainic refugiu și mister” iar,
            „Planetele din mine nasc ținut de-albastru neînfrânt
             Când inima aduce-n pace, demn adevărul pe pământ.”
Înzestrată cu o imaginație creatoare ieșită din comun poeta crează sintagme inedite care copleșesc  prin sensibilitatea cu care  te învăluie în „miracole târzii” unde:
         „ Și lanuri de gânduri  și flori plânse-n taină
            Ce tânăr grăbit pare azi Dumnezeu
            Și mângâie setea izvorul rănit
            Din care de-o vreme enigmatic apare
             Cuvântul din care fost-am zidiți
             Un nou univers și-o nouă cărare.”
         Nostalgia este prezentă în sufletul poetei care „pe malul zilei sacre și astăzi hoinăresc” în timp ce inima îi bate „cum viscolul din munți/ căci anii mei cei tineri sunt astăzi ani cărunți.”
      Jerfirea stelei duble de pe un tărâm de frumusețe aduce „ miros de ceruri proaspăt pudrate” în timp ce „sufletele vii în cărți uitate” o poartă pe femeia, grație divină” spre „iubiri nebănuite” unde „albastru vinovat al clipelor pierdute/ ducând copilăria-n buzunare/salcâmii înfloriți ai noilor hotare.”
Harul cu care a fost înzestrată de divinitate de a dărui frumusețea din sufletul său o poartă cu gândul spre adevăr, bunătate, frumusețe.
                         „Peste clipa înserării
                          Floarea mea divină floare omenească
                          Și te rog când gerul te va încerca
                          Să nu uiți că-n viață port și steau ta.”
„Între amintiri celeste”, inima  brusc vindecată, caută un loc stelar pentru că:
                       „Lacrimi stelere stau la colț de seară
                        Și-au regăsit hotarul de odinioară.”
Originalitatea și frumusețea versurilor capătă mireasmă tainică printr-o exprimare pe care mintea și sufletul poetei născocesc cu har expresii care uimesc și încântă.
                    „Mari păsări albe-n taine-nveșmântate
                     Prin jertfa focului trec fascinate
                     Pe când în inima brusc vindecată
                     Răsare soarele de altădată.”
Viața, dragostea, iubirea, veșnicia, moartea sunt prezente în poemele Emiliei Dabu și capătă înțelesuri pe care omul  de rând nu și le poate închipui, ci doar un suflet care aleargă prin temple, prin galaxii, prin „labirintul iubirii” și are mereu „gând la cer și gând la ape” .
Enigmatică, meditativă, veșnic în căutarea unei lumii a iubirei și a credinței, Emilia Dabu a ales poezia ca mod de existență.
                 „ Iarna mută se destramă nesfârșite răni deschise
                    Viața trece după viață peste uliți mari de vise.”
                                            ***
                   „Dragostea nu vrea nimica deci de nimeni nu se teme
                    Mai puternică devine decât oricare blesteme.”
Aflată în deplină maturitate artistică poeta a experimentat toate dimensiunile umane, cea mai cunoscută de ea fiind dimensiunea spirituală.
               „N-am să mai plec din mine niciodată
                Credință mi-am jurat, n-am să mai pier vreodată.
                E scris în a mea soartă ca pururi să iubesc
                Să duc spre mai departe înaltul omenesc.”
Deși este mereu îndrăgostită poeta nu este ocolită de dezamăgiri, de eșecuri, de despărțirea de omul  iubit. În concepția poetei de cele mai multe ori iubitul nu reușește să ajungă la puritatea și înălțimea sufletului său și de aceea ea caută un „drum de argint și stele” și nedumerită  întrebă divinitatea:
                  „Spunem Doamne ce să fac de-al lui dor să mă dezbrac
                    Să-i dau tot ce a râvnit și să mă dau și pe mine
                   Și al drumului argint după gravele-i suspine
                 Ori m-ascund după perdele și-mi iau drumul către stele.”
Citind poemele Emiliei Dabu nu poți să nu te înfiori  când te întâlnești pe„drumuri răsucite-n cer” cu „haite de morgane ierni răsturnând a vieții fire/și ce ger, ce-ngemânare, inimi pururea vrăjite/ clocotind în purpuriul sângelui nobil și rece/ jinduind fatală umbră,deziluzie, iubirea/și strigându-ți pretutindeni gara ultimă,sosită/ la ruleta vieții azi,despărțirea ți-e ursită.”
          Poezia Emiliei Dabu este o poezie înălțătoare, armonioasă, clară și limpede, cu muzicalitate divină, surprinzătoare  prin bogăția de metafore care seamănă cu un superb foc de artificii sau cu un stol de porumbei pe cerul luminos a unei zile calde și însorite.
Cred că dacă o mână talentată s-ar inspira din metaforele pe care poeta le folosește în poemele sale ar reuși să creeze tablouri fascinante, unice, miraculoase.
        Emilia Dabu este preocupată de cei ce slujesc pe „altarul sfintei poezii”:
                   „Am sărutat azi noapte obrazul poeziei
                    Și m-a îmbrățișat cu pacea bucuriei
                    Când m-a privit în ochi am trăsărit din greu
                    Căci am simțit că-L văd pe însăși Dumnezeu”...
 În viziunea sa poetul  nu poate fi văzut  și ca să-l înțelegi trebuie să mergi în lumea sa „și-aștepți mii de ani întregi” pentru ca să-i afli menirea și să știi că „răzvrătirea și credința lacrimă i-au fost mereu.”
Ca să poți iubi poetul  trebuie să chemi cerul mărturie și:
                     „De e nins de griji păgâne ori de sacre flori albastre
                      Pe când viscolul uitării bate gându-i infinit
                      El profet desăvârșirii peste timp a devenit.”
Evocarea copilăriei și a bunicei sale în poemul „Armonie”scoate în evidență iubirea bucuriilor, delicate, suave, sincere, direct exprimate, ca o adiere discretă care flutură:
                    „Între vechile cantoane zăream îngeri adormiți
                    Când mamare mă purta printre zarzări înfloriți
                    Și cu apa din fântână sărutată doar de stele
                    Mă spăla cu nemurirea lăsată-acolo de ele.”
Copila era răsfățată  de mamare cu „mere-nbujorate sfinte” și iscodită de aceasta  „despre tainele-omenirii” , când:
                    „Masa visului frumos cu sfințenie-așternea
                      Pe când omeneasca pâine cu luceferi o-nchina.
                      ......................................................................
                      Muncind din zori în noapte dădea vieții veșnicie
                      Roadele grădinii-n taină le-aducea spre bucurie.
                      .......................................................................
                     Iar pe iia ce-mi cususe cu fir de argint târziu
                     Înflorise peste noapte satul ca un lan de grâu.”
      Legătura cu cerul și divinitatea, nemurirea, zbucimul, ziua, noapte, anotimpurile, clipa, veacul, dorul, ninsoarea, durerea, disperarea, stelele, destinul, altarul de stele, ciorchini de vise mister, taine, fericire zburătoare etc...sunt cuvinte care dau frumusețe , muzicalitate poemelor Emiliei Dabu.
 Speranța capătă o formă inedită în poemul „Veșnici călători”transmițând cititorului tăria și emoția sentimentului.
                        „Pasăre de dor, pasăre de sânge
                         Sufletul meu pur dureros te-atinge.”
        Evocarea celor mai mari bărbați ai nemului românesc îi caracterizează profunzimea, patriotismul, sensibilitatea, talentul incontestabil al poetei:
                   „Eminescu ninge dintr-o stea senină” urmat în taină de „mândrul Decebal” în timp ce:
                   „ Avram Iancu-și cheamă codrii înapoi/ Când Mihai Viteazul reunește țara.”
Diferența dintre pământ și astral dispare, poeta se simte născută din „vlăstar ceresc”și sufletul ei atinge cele mai înalte culmi când „ceru-n mine crește zborul omenesc”.
 Ea s-a născută ca „om bun”iar  pentru a înțelege „marele mister/ am sorbit doar vise limpezite-n cer.”
 Generozitatea, măiestria, iubirea de înaltă valoare spirituală  a poetei atinge cote astrale în acest minunat poem:
                              „Respirând cuvinte oferind mereu
                               Tot ce-i mai de preț din înaltul meu
                                Și iubit-am sacru anii călători
                               Veșnicie-a clipei strânsă-n trei culori.”
      Poemele Emilie Dabu învăluie cititorul cu lumină, în foarte  multă lumină. Sunt poeme frumoase, armonioase, magice. Este o poetă astrală, care-și învăluie ființa în cuvintele cerești, folosește un limbaj estetic, propriu, unic, sensibil și curat. Este expertă în a mângâia versurile cu expresii inedite pe care doar o persoană cu harul și talentul ei o poate face. Toate sentimentele frumoase și curate capătă în poemele Emiliei Dabu o conotație specială, sunt îmbrăcate în „nemărginere stelară, „eternități de clipă grea”, „piramide genetice”, „între amintiri celeste”...
       Poemele adunate în volumul  „Lotus stelar”impresionează, iar când le citești ești însoțit de o liniște sufletească magică care te copleșește și când  termini lectura lor ai senzația că ai trăit pe o altă lume, pe un tărâm minunat, divin.
 Poezia Emiliei Dabu este miraculoasă, cultivată, este poezia unui spirit elevat, vertical, statornic, este poezia unui suflet care arde precum o flacără și care scoate în evidență calitatea excesiv umană a unui artist în adevăratul sens al cuvântului.
26 XI 2015                                                                      Dora Alina Romanescu
                                                                                                       scriitor





















    



Adaugă comentariu nou