Teatrul lui Mihai Săulescu

Mihai Săulescu (1888-1916) este cunoscut mai mult ca un poet de factură simbolistă, dar s-a afirmat și în publicistică; a murit eroic la 28 de ani, la Predeal, în 30 septembrie, după intrarea Regatului României în Primul Război Mondial. Ca poet a publicat trei volume: Versuri (1906), Departe (1914) și Viața (1916). Drama într-un act Săptămânaluminată a fost editată în anul 1913 și a avut întâia reprezentație la Teatrul Național din București în 1921, dată la care a fost și tipărită în volum. După criticul N. Manolescu este „cea mai modernă din întreg teatrul românesc antebelic”. Un fragment din piesa intitulată Călătorii a apărut în timpul vieții, fără a fi terminată. În 1973, revista Manuscriptum i-a tipărit o dramă inedită într-un act, intitulată La țărmul mării.
Acțiunea piesei Săptămâna luminată se petrece la țară. Personajele poartă nume generice. Bătrâna și Femeia veghează la căpătâiul unui Bolnav în agonie. Femeia îi cere Bătrânei să „dea în bobi” să afle dacă Bolnavul va trăi sau nu. După ce îndeplinește ritualul, Bătrâna îi spune că acesta „Are să moară…”, dar nu în seara aceea, ci mai târziu. Bolnavul este Constantin, soțul Femeii, cel care a înfăptuit o crimă abominabilă: i-a ucis „pe Iani hangiul, pe nevastă-sa și doi copii, două suflete nevinovate, (…) și de-aia se canonește acu…”. Până și „morții au țipat” de această grozăvie. Criminalul a fugit de la locul faptei, dar „l-a ochit unul năprasnic”, însă rănitul a reușit să se întoarcă în sânul familiei „călare pe Murgu”. Amândouă sunt convinse că aceasta i-a fost soarta, însă Bătrâna nu îl compătimește prea mult. Ele nu înțeleg nici cuvintele bolborosite de Bolnav, doar publicul sau cititorul le aude sau le vede. Din când în când, Bătrâna dă în bobi să vadă cum înaintează apropierea morții. Soția rănitului se tânguiește: „Doamne, ce-o să mă fac eu singură de-acum?” și trăiește cu spaimă solitudinea ce urmează să vină. Bătrâna știe că omul chiar dacă are păcate grele, dacă „moare în săptămâna luminată, (…) i se iartă toate”. Atunci „vămile văzduhului sunt închise și nu mai e judecată…Închise sunt și porțile iadului, de nu mai intră nimeni în iad (…) Numai raiul e deschis tuturora… Sfântul Petru nu mai stă de pază la porți și toți intră înăuntru…”. La ușa muribundului se află un paznic formal, Ilie, nebunul satului. La miezul nopții, săptămâna luminată se încheie și se deschid din nou porțile iadului și vămile văzduhului. Soția îl compătimește cel mai mult, ar dori ca Bolnavul să moară până atunci ca să scape de chinurile iadului. Bătrâna îi spune că Dumnezeu nu-l ia la el, îl mai lasă să sufere, fiindcă are și alte „păcate grele”: înainte de crimă, a furat boii lui Marin, calul lui Oprea, două oi ale lui Mândru și porumbul lui Niculai, a aprins șirele lui Tănase și ale lui Radu, iar ei i-a furat două găini. Pentru toate relele l-au ajuns și „blestemurile satului”. În ciuda atâtor fapte înfiorătoare, Femeia o acuză pe Bătrână că l-a blestemat să nu moară în săptămâna luminată ca să se ducă în iad. „Da, ești însoțită cu iadul… (…), cu necuratul să-i aducă suflete de oameni” îi reproșează, la un moment dat, înfuriată. După această scenă, Bătrâna pleacă, iar Femeia îl cheamă în casă pe Ilie „cel fără minte”. Din replicile încâlcite ale acestuia reiese că îi este frică să stea noaptea de pază, deoarece a văzut și auzit „cobea țipând pe streașină”; cu toate acestea, el iese afară. Femeia dorește ca Bolnavul să moară până la miezul nopții, dar este convinsă că „morții nu-l lasă”. Este hotărâtă să-i grăbească moartea, să i-l dea ea, și-l înăbușă cu perina.
Această dramă are accente de tragedie antică și impresionează prin forța vizionară, dar și prin iscusința de investigare, gradată, a psihologiei personajelor. Superstițiile, eresurile, credințele le decid destinul, se conduc după ele. Hoțul și criminalul Constantin, cu toate greșelile sale, este iubit de Ioana, soția sa, chiar dacă aceasta îi va grăbi moartea. Gândul ei de a-l vedea mort în săptămâna luminată are circumstanțe atenuante, dar nu o absolvă de crimă.
Această lucrare dramatică „e apăsată de aceeași ceață sinistră, plină de sugestie” întâlnită în poeziile sale, va scrie G. Călinescu în celebra sa Istorie…, adăugând: „Bolnavul are multe crime pe cuget și e credința că cine moare în săptămâna luminată se iartă de păcate. Și cum la miezul nopții săptămâna se termină, Femeia, ca să salveze duhul muribundului, îl înăbușe cu perina”. Mult mai generos cu această piesă este N. Manolescu, în Istoria… sa, deși intriga este „derutant de simplă” va scrie acesta. „Într-un univers apăsător de eresuri și frici, în care oamenii aud cobea și văd cu ochii lor făptura hâdă a morții, nu se petrece altceva decât anxioasa așteptare a femeii, înspăimântată de predicțiile bătrânei ghicitoare în bobi și de grozăviile debitate de un paznic oligofren. Reducția tipologică este alt element expresionist. Nici Blaga, nici Adrian Maniu, nici Gellu Naum nu vor reuși să simplifice trauma psihologică la esențial așa cum face Săulescu”.