UE – între vis şi realitate

Iată, s-au scurs 10 ani de când visul românilor de a deveni cetăţeni europeni s-a împlinit. România este membră cu drepturi depline a UE, dar şi cu obligaţii pe măsură. Unul din drepturile fundamentale stipulate de Constituţia europeană este cel al libertăţii de mişcare, care acoperă domenii întregi, de la dreptul la muncă, la educaţie, la asigurări sociale şi de sănătate, drepturi de care românii nu beneficiază mai deloc, având în vedere acea „sabie a lui Damocles” care este MCV impus României pe nedrept şi în mod discriminatoriu, cel care ne ţine în afara spaţiului Schengen. Teama imigraţiei a mărit scepticismul popular din ţările bogate ale Uniunii, explicate de faptul că noile valuri de imigranţi din noile ţări membre, în mod deosebit din sud-estul Europei pleacă de la standarde semnificativ mai joase, noii membri aducând cu ei şi sistemele de asistenţă socială slabe  şi extrem de fragile care au sacrificat conştient sau nu, o generaţie pe altarul tranziţiei economice. Ţările mai bogate ale Europei, cele mai norocoase că s-au găsit pe partea bună a baricadei după cel de-al doilea război mondial, trebuind să combine educaţia internă cu o necunoaştere explicită a existenţei constrângerilor sociale, explicând beneficiile imigraţiei controlate. Aceasta este una din gravele probleme care a născut euroscepticismul, începând cu Marea Britanie, cea mai rebelă din UE. Mulţi conservatori britanici au format o categorie aparte, ei fiind nefericiţi că participă la o călătorie către o destinaţie necunoscută. La fel, aceştia bănuiesc că ştiu bine cum va arăta destinaţia şi nu doresc să ajungă acolo, dorindu-şi alţi tovarăşi de călătorie, fiind mai aproape de Texas sau Arizona decât de Finlanda, Bulgaria, România sau Grecia, preferând reglementări de piaţă „made în Washington” aplicate extrateritorial, decât să negocieze reglementări comune. Însuşi Churcill afirmând odată că „este nevoie de aliaţi, dar problema este că aliaţii tind să-şi formeze păreri proprii”. Rezultatul: Brexitul! Apoi, din stânga spectrului politic european se naşte existenţa „Europei sociale” în cadrul căreia să se aibă în vedere un transfer substanţial al finanţărilor politicilor de asistenţă socială către nivelul european al responsabilităţii, însă ţările mai bogate nu sunt receptive la o astfel de politică. Cu siguranţă că este mai uşor pentru socialiştii din ţările mai sărace ale Uniunii să fie în favoarea solidarităţii transfrontaliere decât rovarăşii lor germani sau francezi, iar la urma urmei, primii s-ar aştepta să fie la primire iar ceilalţi din urmă să plătească. Urmează Frexit? În actualul context politic european se pot pune o mie şi una de întrebări, mai ales acum când noul lider american, D. Trump, pune paie pe foc. Dar dacă europenii nu sunt încă gata pentru o reală democraţie la nivel european? Dacă nu sunt gata pentru un federalism de  un fel sau altul? Spre exemplu, dacă politica Uniunii nu poate ajunge din urmă integrarea pieţelor şi politicile economice, Uniunea Economică Monetară s-ar putea dovedi, în final, o mare eroare. Să presupunem că toate acestea se dovedesc a fi reale. În acest caz, ar fi oare cineva pregătit să calculeze din perspective monedei unice sau a altor realizări majore ale integrării europene costurile eşecului marelui vis al lui Carol cel Mare, împărat al Occidentului, între anii 800-814? Aici este fix locul în care animalul politică să se despartă de academicul turn de fildeş.

          Europa occidentală, bogată şi îmbătrânită, este înconjurată îndeosebi de ţări cu o populaţie mult mai săracă şi mai tânără, cu instituţii politice slabe şi anacronice, cu perspective economice nesigure. Săracii sunt la poarta Europei, căţărându-se pe nişte ziduri fantomatice. Forţele naţionaliste aflate la dreapta spectrului politic cresc în multe ţări europene, în timp ce scad dramatic valorile democratice ale Uniunii. Adevărul este că în unele privinţe proiectul integrării arată bătrân şi obosit, la fel ca şi majoritatea celor care se ocupă de acesta, fiind absolut necesar, mai mult decât oricând, ca instituţiile comune să devină mai transparente şi mai responsabile, iar partidele politice şi societatea civilă să-şi întărească cooperarea transfrontalieră în interesul propriilor lor concetăţeni şi al binelui comun.