UMANISTUL IOAN CĂIAN ROMÂNUL

„Dacă ar fi să fac parte din colectivul care ar scrie istoria României, la capitolul influenţa Renaşterii în Ţările Române, locul central l-ar ocupa umanistul Ioan Căian, înaintea cronicarilor, iar in istoria universală l-aş încadra ca unul din cei mai de seamă renascentişti târzii şi precursor al iluminismului”.

Se implinesc la 8 Martie (21 Martie după calendarul nou) 380 de ani de când a văzut lumina zilei „ Ion Căian Românul” ,umanistul si europeanul revendicat de unguri,germani,cehi ,slavoni,polonezi,dar care se incăpatânează să-si spună „Ion Căian Românul de Căianu Mic”desi este socotit ca unul din cetătenii de onoare a Europei Unite.

Asupra naşterii umanistului Ion Căian şi asupra locului naşterii părerile sunt împărţite, după cum şi izvoarele şi sursele de informaţie sunt împărţite.

După unii istoriografi numele de IOAN Caioni, IOAN Kaioni, Joannes Kayoni este folosit de cei ce au scris despre el, după semnaturile de pe manuscrisele sale.

Anul naşterii 1629 poate fi dedus, dupa cum arată George Simonis, în 1936, în lucrarea “Din începuturile muzicii româneşti IOAN CÃIANU 1629-1687” din culturile unui autoportret pe care este reprezentat anul 1673 unde se pot citi următoarele cuvinte: “Frater, Pater Joannes Kayoni AETATIS SUAE ANNOR”.

Anul 1630 este menţionat tot de Ion Căian Românul, la data de 8 martie 1684, într-un manuscris: “Sunt în al 54-lea an al vieţii şi în al 36-lea an de frate”.

Locul naşterii este foarte controversat, ca de altfel şi naţionalitatea, deşi există indicii clare că este de origine valahă, din Căianu Mic, după cum arată într-un manuscris: “Ioan Kaioni de Kus-Kayon”, fapt menţionat şi de scriitorul maghiar Simon Jucundian, care pe un manuscris a lui Căian a găsit următoarea însemnare: Ut iipsemet scribit de Kus-Kayon”

Localitatea Căianu Mic, Kis Kaion apare în 1456, după cum am arătat în istoria comunei, Kys Kayon în 1485, Kiss Kaion în 1611, Kis Kaion la 1753, iar familia Kaion apare cu titluri nobiliare în Căianu Mic. Astfel, la 1608 apare numele lui Mihai Kiss Kaioni, cu proprietăţi în Căianu Mic. Se pare că un fiu al acestuia, scrie profesorul Kiss Francisc, umanistul Ion Căian primeşte în donaţie de la principele Transilvaniei, în anul 1640, o casă în Căianu Mic şi alta în Târgu Lăpuş. Mai interesantă esta consemnarea din 1618, când se pregateşte lupta antihabsburgică când nobilul Sigismund Haller, care stăpânea satul Căianu Mic, trimite la această întalnire pe puşcaşul Ion - Gheorghe Kis - Kaioni, această persoană probabil fiind chiar părintele umanistului.

În anul 1807 este amintit printre semeni şi Căian Ştefan, dovadă că există o continuitate a acestei familii româneşti.

Un document descoperit cu câţiva ani în urmă de către profesorul Kiss Francisc vine să continue şirul de documente, care aduc mărturie că Ion Căian s-a născut la Căianu Mic şi nu la Leghia. Aceste documente au aparţinut parohului de la Leghia, Anton Bartalis şi se numeşte “Notiţa Parochiae Jeuanejensis” (Descrierea parohiei Leghiei), apărută la Cluj în 1794 în care se pomenesc evenimetele referitoare la cult, biserica catolică din această localitate. Anton Bartalis arată că la Leghia se păstrează o tipăritură din anul 1484, o carte de rugăciuni tipărită la Nurenberg, dar această carte nu se mai păstrează, informaţiile despre carte fiind date de către acest preot paroh. Numele marelui prelat Ion Căian nu este pomenit în această descriere a parohului ori o asemenea personalitate nu putea să treacă neobservată, dovadă grăitoare că Ion Căian nu s-a născut la Leghia ci la Căianu Mic.

Cercetările arheologice desfăşurate într-o zonă mai înaltă a satului, un platou numit “Cetate”, au scos la iveală o continuitate neîntreruptă daco-romana şi medievală. Foarte interesantă este ceramica şi teracota din epoca feudală târzie de culoare verde, zidurile întărite, precum şi familile Tăut şi Bilt cu care familia Căian era în bune relaţii, poate şi de rudenie “Taut Mihaly Căian” sau Căinaru.

Oare “Dans din Mireş” melodie care se mai cântă şi astăzi este adus din altă parte? Mireşul nu este lângă Căian? Oare folclorul cules nu este din zona noastră?

Drumul peste Nazanie de 4 km duce la Cristeştii Ciceului unde mai există şi astăzi Castelul tutorelului sau căruia îi dedică “Canţonale catolicum” (Imnuri catolice).

“Aceste imnuri sunt dedicate “Domnului meu, precinstitului şi mentor ales Ştefan Torma din Cristeştii Ciceului unuia din comiţii comitatului Solnoc Intrior, semnat Fratele Ioan Caioni, custos Provincialis, Capelanul Domniei noastre preasupus lui Dumnezeu.

Toate acestea indică faptul că s-a născut pe aceste meleaguri, pe care le-a părăsit pentru studii şi apoi datorită specificului muncii de călugăr franciscan.

Alături de Căian, un mare număr de fii de români, au acceptat haina călugărilor franciscani pentru a scăpa de persecuţiile reformei. Printre aceştia amintim: Ioan din Perleşti, Valahus Caransebeş iar la 1650 Românul Valentin Barlea din Căianu Mic, din moment ce familia Barlea există în registrele de evidenţă a populaţiei de la 1930, ca de altfel şi familia Boca sau Bocor.

Un consătean de-a lui Ion Căian, a fost şi Francisc Jegenyei 1619-1648, ajuns director al şcolii din Alba Iulia, care a ajuns succesiv definitor, custode de provicie şi vizitator general, bun cunoscător al limbii romane.

În şcolile mănăstireşti, învăţământul mediu era o aprofundare a învăţământului primar dar şi noţiuni şi obiecte noi: cântecul bisericesc, cursuri de orga, cursuri Mariene, drame şcolare, un loc important ocupându-l serviciul liturgic.

Studiile superioare de teologie şi filosofie le face la Târnava, un orăşel lângă Bratislava în Slovacia, unde era preot de la 5 noiembrie 1655, dar în această perioadă îşi perfecţionează studiile de orgă şi muzică ecleziastică.

Viaţa lui Ioan Căian este tumultuoasă, iar activitatea umanistă şi enciclopedică: de la constructor de mănăstiri şi şcoli la constructor şi reparator de orgi, maestru al interpretării muzicii de orgă, folclorist, scriitor, compozitor, botanist, educator, pictor, cronicar, tipograf, urmând toate treptele ierarhiei clericale, rămâne peste veacuri umanistul renaşterii târzii, percursor al iluminismului în Transilvania, sinteza minţii româneşti din toate timpurile.

De-a lungul carierei sale, Ioan Căian s-a implicat în viaţa socială a timpului, a iniţiat şi a condus şcoli, a organizat internate de elevi, îngrijindu-se de hrana şi educaţia elevilor, fiind un custode deosebit al bunurilor, instituţiilor pe care le-a slujit.

Ioan Căian, devine principalul ctitor al colegiului din Sumuleul Ciucului, care este terminat în acelaşi an după cum se arată în monografia liceului din Miercurea Ciuc, 1668-1968. Tot în această monografie se arată că după terminarea liceului din Miercurea Ciuc, începe construirea mănăstirii şi capelei de la Lazarea şi Mikhaza. De altfel şcolile din zona: Cluj, Mănăştur şi Miercurea Ciuc, erau şcoli secundare - colegii, iar dezvoltarea lor era absolut necesară.

În calitatea sa de custode adjunct al Conventului din Sumuleu, consilier al Ordinului franciscan, începe activitatea deosebită de constructor şi reparator de orgi.

În anul 1669, a reparat orga de la mănăstirea Călugăreni, mănăstire a cărui ctitor a fost. După invazia turcească, reclădeşte şcolile din Călugăreni, Lazarea şi Ciuc, pregătind elevii şi călugării pentru a cânta la orga reparată sau construită chiar de el.

La 16 ianuarie 1677 este numit vicar al Transilvaniei de către Papa Inocentiu al XI-lea, dar nu a rezistat decât patru luni, întrucât principele calvin al Transilvaniei, Mihai Apofi, nu este de acord cu numirea sa, cerând clerului să recunoască ca vicar pe parohul din comuna Sânzieni - Braşov, Vartolomeu Szebelebi, din ordinul iezuit, om de-al său. Cu toate acestea, în anul 1678 este numit episcop al Transilvaniei de acelaşi papă, funcţie pe care o refuză.

Ultimii ani de viaţă îi petrece ca stareţ al mănăstirii Sumuleu Ciucului, iar la 15 aprilie 1687, îl găsim ca stareţ al mănăstirii Lazarea, unde şi moare la 23 aprilie, fiind înmormântat pe data de 27 aprilie 1687, după cum arată mai mulţi biografi.

Iubit de unii, temut de alţii, pater Ioan a mai avut parte de unele răspunderi precum şi aceea de guardion, de sumuleu, de custode la mănăstirea franciscană din Bacău, apoi de custode la mănăstirea Lazarea”, ne spune Mihai Diaconescu în romanul său “Marele cântec” - 1980. Activitatea de tipograf nu poate fi despărţită de cea de culegător de folcolor, muzician, cronicar, botanist, de aceea, în cele ce urmează, ne vom axa pe aceste activităţi.

Ioan Căian Românul, poate fi socotit un stâlp al Renaşterii târzii în Europa, un precursor al iluminismului, opera sa este vastă de un profund caracter umanist, iar în paginile ce urmează vom reda sumar cele mai importante opere ale lui, bazându-ne pe trei publicaţii de specialitate: Ioan Căian de Vasile Mocanu, Ioan Căianu 1629-1687, Marţian Negrea - Un compozitor român ardelean din secolul al XVII-lea, Ioan Caioni 1629-1687.

Nu avem pretenţia că vom analiza profund operele scrise, ci vom enumera principalele opere, făcând mici comentarii, o analiză aprofundată făcând obiectul de studiu al muzicienilor, folcloriştilor şi literaţilor .

Pentru noi, Ioan Căian rămâne “o adevărată minune a veacolului său”, cum spunea profesorul Gheorghe Alexici în 1897.

O primă lucrare literară este “CASA DE AUR” (Aronyos haz), care conţine cântece, rugăciuni, iar după alte traduceri “Casa adorată”, care din păcate este pierdută.

A doua carte ar fi “Hortulus devotionis”, conţinând un calendar catolic şi rugăciuni.

Căian spunea “pentru că slujitorii bisericii să aibă la îndemână un mod plăcut şi bun de a lăuda pe Domnul prin cântări, am adunat multe cântece frumoase, noi şi vechi, latineşti şi ungureşti, cu multă muncă şi laudă”, văzând că romano-catolicii aveau puţine de acest fel şi astfel cantorii şi învăţătorii erau obligaţi să scrie multe cărţi de cântece şi foarte multe scrieri au ajuns din mână în mână şi s-au pierdut multe cântece.

Căian a încercat să îmbrace cântecele culese în haina veche, păstrându-le forma veche şi conţinutul autentic.

Cartea a III-a, este un CALENDARIUM in cvo omnes Ordinis Fratrum Regni Hungarie inserti continentur. In conventu Csikiensi 1678.

A patra carte este tot un calendar apărut ca o prefaţă la o carte pentru oficierea serviciului religios, tipărită la Paris în 1515.

Păstrând cronologia a cincea carte numită “Ordinea”, poate fi socotită ca un regulament care cuprinde drepturile şi obligaţiile superiorilor din Ordinul franciscan.

IERBAR MAGHIAR aflat la Cluj, în manuscris, poate fi un ierbar mai mic care în urma cercetărilor este atribuit tot lui Ioan Căian, pe care o socotim a şasea carte.

A şaptea carte este marele Ierbar Maghiar a lui Ioan Căian, care reprezintă o adevărată clasificare ştiinţifică a plantelor, ceea ce însemna foarte mult pentru acea vreme.

A opta carte este A.B.C.-dar secuiesc în modul vechi.

A noua carte Istoria custodiei de la 1650 - 1864, în care face referiri la principalele evenimente şi activităţi desfăşurate.

CUVÂNTÃRI RELIGIOASE, manuscris care cuprinde numeroase cuvinte de spirit bine alese şi expuse.

Cantonale catolicum, lucrare tipărită la 18 noiembrie 1675. Manuscrisul de 222 de pagini, conţine diferite cântări pentru Crăciun, Paşti, Bobotează, înălţare în Cantul Gregorian, având şi un index la sfârşit cu toată muzica cuprinsă în acest manuscris.60

Urmează a XII-a carte, Colecţia de poezii latine şi maghiare, care conţine imnuri latineşti şi ungureşti, proprii şi străine.

A XIII-a carte este socotită, Cantus Catholici, scrisă de Ioan Căian la 14 august 1650 la mănăstirea Lazarea.

Organo Missale în care face un elogiu lucrului bine făcut, timpului care trebuie irosit cu folos făcând binele: “ Plâng paguba lucrurilor, dar mai mult plâng paguba zilelor, Regele va putea să ajute lucrurilor, nimeni însă zilelor Deci cât avem timp, să facem binele”, reprezentând a XIV-a carte.

A XV-a carte este Sacri Concentus.

A XVI-a carte este Antifonarium Romanum 1649, fiind o antologie pe care a completat-o.

Fragment - reprezintă a XVII-a carte, conţinând sfârşitul unei lucrări cu semne muzicale, scrisă în 1680.

A XVIII-a carte este Himnarium, care cuprinde imnuri religioase, din păcate pierdută.

Cantonalele par a se identifica cu cele de la numărul de ordine 13, fiind a XIX-a carte.

Cartea de cântece religioase latine, scrisă de Ioan Căian, cuprinde 55 de pagini, fiind continuată de alţi autori.

Antiphonae de Sanctis Ordinis Minorum, este a XXI carte în ordinea propusă de Marţian Negrea, în lucrarea: Un compozitor român ardelean din sec. al XVII-lea, Ioan Caioni, 1629-1687.

Marea Antologie Muzicală, este manuscrisul cel mai de preţ pentru istoria muzicii româneşti, pentru literatura română, având o importanţă covârşitoare atât din punct de vedere muzical, cât şi literar. Este numită Codex Caioni şi reprezintă pentru noi atât o culegere de cântece populare, folclorice cât şi compoziţii ale umanistului român. În cele ce urmează, vă supun atenţiei câteva din cântecele care circulă şi astăzi în Căian şi din prejurimi: Nunta din Cana Galilei numit şi MESSIAS iam venit, dans din Mireş etc.

Deosebit de sugestiv este Cântecul voievodesei Lupu, un cântec istoric tragic care reprezintă un bocet al doamnei Lupu după ce Vasile Lupu este închis în Constantinopol în închisoarea celor 7 turnuri.

Cantecul :

„Cresteti flori si infloriti

Ca mie nu-mi trebuiti

Cresteti flori cat gardurile

Ca nu va rup varfurile

Astă vară pe săpat

Mândre flori am sămânat

Si când o fost la plegit,

M-o dus mama la petit

Si când o fost la udat

M-o dus mama si m-o dat.”

este mai mult un strigăt de durere al fetei măritate forțate de mama sa în sat străin, la mare departare de sat,indepărtate de fetele si feciorii din sat,cântat si astazi de mama,o bătrânică la 84 de ani,care ascultând melodia fără versuri,înterpretată de studentii de la Conservatorul „Gheorghe Dima”din Cluj,pe dată mi-a cântat-o cunoscând si versurile vechi de peste 350,ca si versurile de la „Dans zglobiu”prelucrat de Doru Popovici.

Opera lui Ion Caian este vasta iar spatiul din cotidianul „RASUNETUL” prea stramt pentru un „CAIENAR” encicloped, care si-a iubit melegurile, luind-si numele de „ION CAIAN ROMANUL” de Caianu Mic, un om caruia ii ravnesc paternitatea romanii, germanii, ungurii, polonezii, cehii, slovacii etc. El reprezinta pentru noi un simbol al unitatii in Europa.

Prof.Moldovan Viorel