Un Actor – Florin Piersic / Un Spectacol – Verein Romania / Un Roman – Actor - Anthropos (XIII)

16. 16:42

- „Gataa, merg chiar acum” răspund uitându-mă şi eu aproape instinctiv la ceas… dacă timpul este un instinct al mysterului numit Om???...

- „No, stai, stai un pic, mi-e cam sete şi am uitat apa aia bună, la Aachen aseară, probabil”.

- „Avem un Grapefruit pe masă!”

- „Nu, nu, ăsta nu-i bun pentru mine!”

- „Vă aduc o apă minerală, un Mineral Wasser de la bar, nici o dificultate!”

- „Lasă, lasă asta acum, cred c-o mai rămas un strop de Kaffe, să vedem”… ia de pe masă ceaşca de cafea şi o duce încet, încet la gură, ritualic parcă… nu observ să fii înghiţit ceva… probabil este un invizibil a setei din mysterele cruciale, transfigurarea nonmaterialitaţii… oare cine a spus „Mi-e sete!!!”… îşi udă din nou buzele, acum şi cu vârful Limbii Anatomice… dă din cap a întelegere… murmură încet…

- „S-o gătat! Asta-i! No acum fugi sus şi vezi!”

- „Gata! Am fugit!” deschid rapid uşa să ies.

- „Două secunde, două secunde”, îl aud pe Actor în spatele meu, „Uite, nu uita să-i spui lui Verein să aibă pregătit la intrarea mea piesa Hello, aia de intrare, apoi face stop şi dă reluare! Claar? Nu uiţi daa?”

- „Înţeles! Am fugit!”… ies în viteză… coridorul din Keller, treptele de la prima ramură a scării, platforma, treptele de la a doua ramură a scării, holul din faţa barului, Sala aglomerată… finalmente nu avem decât o singură ieşire… Verein-Sängerin este încă în prezentare muzicală iar Verein-Führer este nedezlipit de Staţiile electronice din spate…

- „M-a trimis Actor să aibă intrarea pe piesa Hello urmată de Stop şi de Reluare”, îi spun tare lui Verein-Führer-Boss la ureche…

- „Am înţeles, în ordine!” îmi spune şi el la ureche.

- „În cât timp intră Actor?”

- „În aproximativ 5-6 minute”, răspunde uitându-se la ceas… continuă… „E 16:43, nuu, deci să fie în 5 minute în capul scărilor de la marginea barului, se intră pe Hello! Înţeles!”… mă uit din nou instinctiv la ceas… e 16:43, încă 16:43…

17. 16:43

- „Gataa, am fugit!” îi spun lui Verein-Boss… străbat cât se poate de rapid Sala, Holul de la Bar, unde brusc sunt oprit de cineva, nu mă dumiresc din prima clipă cine…

- „Ah, Frau Lokal - Führerin, Lokal - Cheffin? Mă scuzaţi, Entschuldigung, nu v-am recunoscut în agitaţia asta!”

- „Vă înţeleg, toţi suntem acum grăbiţi, dar te rog, adu sus două scaune din Kabine, că aici s-au terminat toate!”

- „Semn bun, Gott sei Dank, nu mai sunt locuri, bine, în 30 de secunde le aveţi”… accelerez, treptele prime, platforma, treptele secunde… tresar… Actor e din nou pe coridor la prima treaptă cu ochii ridicaţi întru aşteptare… în acest costum închis cu eşarfă albă la gât şi batistă roşie la butonieră… reduc viteza de coborâre, ca întru prelungirea unei fascinaţii de care am nevoie, ca o prelungită re-hypnotizare…

… parcă nu e El, ci statuia lui, parcă nu e El ci o apariţie magică, ce în ciuda gravitaţiei din Keller, în ciuda amurgului, ar vrea să-şi ia zborul, să se elibereze din El însuşi, din emoţie, din singurătate, din tortura machiajelor şi costumaţiilor, a momentelor de cumpănă din nesfârşitele dileme ale actorismului… dacă am sau nu public, dacă voi reuşi să-l cuceresc sau să-l re-cuceresc, dacă sunt în creştere sau în scădere, dacă voi fi aplaudat sau doar tolerat… deschide braţele nu înspre mine parcă, ci înspre mesajul meu, ceea ce aduc de dincolo de mine… dar dacă eu sunt în confuzie, în neînţelegere? „Mißverständnis?”… dar dacă sunt discordant cu realitatea „mißgestimmt?”… sau în răstălmăcire? „Mißdeutung?”… respir adânc, să-mi revin, dar realitatea e aceeaşi…

- „Noo, cum îi sus?” mă întreabă din ochi, din braţe, din respiraţie…

- „Actor, peste cinci minute urcăm la marginea barului, şi de acolo aşteptăm intrarea în Scenă!”… din nou amândoi instinctiv cu ochii pe ceas…

18. 16:44

- „Buun, e 16:44, buun, deci în cinci minute suntem sus în aşteptare! I-ai spus lui Verein-Führer de intrare Hello - de Stop şi apoi Reluare?”

- „Întocmai, e pregătit, ştie exact ce are de făcut!”

- „Noo, m-am liniştit o ţârucă!”

- „Eu nu înţeleg de ce vă faceţi atâtea griji, atâtea emoţii, sunteţi Actorul Actor care nu se teme, care nu se angoasează, care domină, care învinge!”

- „Măă, nu-i aşa, ascultă-mă pe mine, de 55 de ani ard, numa io ştiu cum, la fiecare ieşire în scenă!” îmi spune Actor parcă oftând în phoneme succedate… trec de El înspre Kabine…

- „Da un’ te duci? Nu stai cu mine amuu?”

- „Ba da, fiţi fără griji, dar m-a rugat Frau Cheffin să duc două scaune din Kabine sus, că s-au terminat, semn bun, nu?”

- „Buun, du-le repede, şi hai înapoi, uite e 16:45 şi trebuie să urcăm!”… îmi zice dintr-o suflare…

19. 16:45?

Viteză pe coridor, deschid larg uşa de la Kabine, şi iau rapid două scaune de la intrare, şi în viteză pe coridorul de la Keller, Treptele-Unu, Platforma-Conecţie Treptele-Doi şi sunt în secunde la colţul Barului unde mă aşteaptă Frau Cheffin…

- „Frau Cheffin? promis rezolvat, „gesagt, getan!”

- „Mulţumesc, Vielen Dank, rămân datoare” dispă-rând în mulţime cu cele două scaune…

… fără replică execut axa de stânga împrejur şi sunt din nou pe scări… primele trepte, platforma… mă opresc din coborâre… tresar, a câtea oară???... doar de pe aceste trepte de trei ori!!! El, din nou, în aceeaşi spaţialitate „dieselbe Räumlichkeit” în aceeaşi ridicare de ochi întrebători, „dieselbe Gefragte Augen”, în aceeaşi nelămurită aşteptare „dieselbe ungleichen Erwartun-gen”… pentru o clipă am senzaţia că El, Actorul îmi aparţine mie, că este o posesie a mea, că trebuie să-l găsesc mereu acolo, în aşteptare, în tensiune, în emoţii, că eu, eu, un anonym, un nenumit îl pot curinde „Umfassend” ca într-o colivie a iluziilor, a dorinţelor de desprindere „losgewordene Wünschen”… dar, îmi revin, sau cred că îmi revin, şi realizez că de fapt El mă cuprinde pe mine, că El deţine mysterul automişcării de interiorizare „Ver-innerlichung”, că El deţine prefacerea „die Umkehrung” din universurile lăuntrice, că El, este diagonala abstractă a Instinktului actoricesc, fiinţând în unicitate… cobor ultimele trepte spre El, oprindu-mă pe ultima treaptă, exact în dreptul lui… e ultima treaptă din sensul Etaje-Keller sau prima treaptă din sensul Keller-Etaje… priveşte din nou ceasul… instinctul timpului…