Un potenţial în creştere accentuată care pune în pericol interesele economice majore ale României

Reformele economice care înfăptuiesc în România, după evenimentele din decembrie 1989, de către forţele politice succedate la putere în stat, se materializează nemijlocit, prin consecinţele lor directe, nu numai în distrugerea sistematică a economiei şi în înstrăinarea alarmantă a avuţiei ţării, aşa cum rezultă din informaţiile oficiale şi din cele ale presei româneşti, şi în crearea unor enorme datorii externe, care au dus la instituirea controlului în economie a creditorilor din afară, pe baza acordurilor încheiate cu diferite instituţii financiare internaţionale, dar şi în transferarea funcţiilor de conducere ale tot mai multor unităţi şi sectoare de activitate din componenţa conducătorilor şi personalului de specialitate român în cea a angajaţilor străini.

Acest ultim fenomen nefast, expresie nemijlocită a conţinutului reformelor, dictate de forţele oculte din afară, reprezintă prin impactul său negativ complex, atât o ofensă profund jignitoare adusă demnităţii şi profesionalismului cadrelor cu experienţă şi calificare înaltă autohtone, care îngroaşă tot mai mult masele mari de şomeri, cât şi un potenţial care, prin natura şi particularităţile sale, pune în pericol tot mai accentuat interesele economice majore ale României.

Pentru edificare relevăm că, în perioada antebelică, datorită înstrăinării în timp şi în proporţii continuu mai mari a bogăţiilor şi avuţiei statului, situaţie care se repetă, aşa cum s-a arătat, din nou acum, şi utilizării cu precădere de către acesta în diferitele sectoare de activitate a specialiştilor şi muncitorilor din afara ţării, s-a ajuns ca, în anii următori crizei economice din 1929-1933, Parlamentul de atunci al României, sub presiunea problemelor grave care se cereau rezolvate în economie şi în viaţa societăţii româneşti, să fie obligat să aducă o serie de îmbunătăţiri legislaţiei, privind domeniile menţionate, concretizate în adoptarea mai multor legi noi. Semnificative în sensul atestării celor precizate mai înainte sunt aprecierile şi datele cuprinse în expunerea de motive a unuia din proiectele de acte normative, din acel timp, prin care forul legislativ recunoaşte că, datorită neajunsurilor în politica anterioară a statului, defavorabilă dezvoltării economice a ţării, România avea o industrie cu capital majoritar străin, cu conducere tehnică, comercială şi administrativă minoritară, aproape în totalitatea ei, şi cu un personal muncitoresc, în Vechiul Regat, în majoritate român, iar în noile teritorii minoritar.

Faţă de această situaţie, atrage atenţia expunerea de motive-, industria noastră pare a fi rămas afară din rândul forţelor de dezvoltare naţională în sensul strict românesc, deoarece debuşeurile ce ea oferă în prezent noilor plasamente de capital românesc şi mai ales personalului de conducere, administrativ şi comercial, tehnic şi muncitoresc românesc, sunt aproape inexistente. Şi cum accesul personalului românesc este oprit tocmai în direcţia cea mai importantă, atât ca rentabilitate cât şi ca sferă de influenţă, perspectivele pentru viitor în această direcţie nu apar mai bune.

De aceea – precizează în continuare expunerea de motive -, românizarea industriei noastre va trebui soluţionată în cadrul legii viitoare. Întreprinderile vor beneficia de legea de încurajare după contribuţia lor la profitul naţional, adică după gradul în care imperativul românizării muncii şi capitalului va fi în mai mare măsură satisfăcut.

Pornind de la condiţiile care frânau dezvoltarea economiei româneşti, cu deosebire rămânerea imensă în urmă a industriei naţionale şi luând în considerare în măsură mai mare rolul hotărâtor pe care îl au factorii interni în asigurarea progresului general al ţării, Parlamentul României a adoptat, în luna iulie 1934, Legea pentru încurajarea muncii naţionale, care interzicea angajarea specialiştilor străini pentru lucrările ce puteau fi executate de specialiştii români. Această lege prevede că în întreprinderile economice, industriale, comerciale şi civile să fie utilizat personal românesc în proporţie de cel puţin 80% din toate categoriile şi cel puţin 50% din membrii consiliului de administraţie, comitetului de direcţie şi al cenzorilor. În toate cazurile, preşedintele consiliului de administraţie trebuia să fie român. O serie de dispoziţii speciale prevedea Legea pentru întreprinderile care, prin natura lor, erau în directă legătură cu apărarea naţională, precum şi pentru alte asemenea categorii de unităţi şi instituţii care priveau securitatea statului.

Subliniem că obiectivele avute în vedere de Legea pentru încurajarea muncii naţionale au fost extinse şi adâncite, în anii 1934-1936, prin o serie de alte legi, dintre care un număr de patru, adoptate la 4 aprilie 1934, la 8 aprilie 1935, la 8 aprilie 1936 şi la 12 noiembrie 1936, au fost consacrate exclusiv ocrotirii şi încurajării industriei şi utilizării personalului autohton. Relevăm, de asemenea, că economia românească, în mod distinct industria naţională, pe baza şi ca urmare a aplicării noilor legi adoptate de Parlamentul României, beneficiind şi de un context economic internaţional mai favorabil, în anii 1934-1938 a înregistrat cele mai semnificative progrese din perioada până la cel de-al Doilea Război Mondial, fără ca acestea, însă, să poată elimina rămânerea mare în urmă a ţării faţă de celelalte state ale continentului european sau să conducă la depăşirea stadiului de stat agrar-industrial slab dezvoltat.

La cele prezentate este util să fie adăugate şi consideraţiile de importanţă aparte care urmează:

Experienţa ţărilor lumii, cu deosebire a celor avansate, puternic industrializate, pune în evidenţă cu putere realitatea că deplina manifestare a însuşirilor şi capacităţii de concepţie şi de creaţie ale unui popor implică obligatoriu stăpânirea, de către acesta, a tuturor domeniilor culturale, sociale şi economice, de pe întreg cuprinsul patriei, pentru a putea exprima toată complexitatea şi toată gama sa de bogăţii sufleteşti şi spirituale. Cu alte cuvinte, în epoca modernă, un popor nu poate da şi nici confirma măsura puterilor sale de muncă, inteligentă şi creaţie decât în condiţiile în care dispune în mod deplin de bogăţiile naţionale şi este pus în situaţia de a trebui să le demonstreze practic în toate domeniile de activitate economico-socială ale ţării.

Acest adevăr a fost dovedit, mai mult ca oricând, în deceniile anterioare evenimentelor din decembrie 1989, într-un mod ce va rămâne în istorie de referinţă pentru generaţiile viitoare ale Naţiunii Române şi puţin probabil de a mai fi egalat, mai ales, în contextul intern şi extern dat, în perioada care urmează. Punând accentul pe întărirea suveranităţii şi lărgirea valorificării în folos propriu a tuturor resurselor ţării şi pe contribuţia determinantă a poporului român la dezvoltarea tuturor ramurilor şi domeniilor economiei, cu deosebire a industriei româneşti, în acea perioadă, 1945-1989, România s-a ridicat la stadiul de ţară industrial-agrară în plină afirmare, tot mai competitivă pe arena internaţională, iar în 1989, în urma achitării ultimelor datorii externe, a devenit complet independentă, atât economic, cât şi politic, faţă de toate celelalte state ale lumii.

Mai mult decât atât, în epoca noastră, orice domeniu am alege – fie că este vorba de manifestările spirituale cele mai subtile, fie că este vorba de anumite iscusinţe practice – geniul şi aptitudinile unui popor nu se dovedesc în toate aceste domenii numai prin manifestările pur individuale, ci mai ales prin manifestările de ordin colectiv. De exemplu, industria – şi alte domenii, dar cu deosebire industria – este totdeauna o operă colectivă, în care calităţile de conducător şi de organizator trebuie să se îmbine cu calităţile executanţilor ale celor care transpun în practică concepţia şi orientarea dată de cei investiţi să conducă întreaga activitate, pentru a da o operă întreagă care să caracterizeze colectivitatea muncitoare din acel complex domeniu al muncii.

Aceasta înseamnă că poporul român, care pe scara vieţii colective a omenirii are locul şi menirea sa, nu-şi poate pune amprenta geniului său în niciun domeniu, mai ales în cel industrial, decât în măsura în care el dă nota dominantă în toate funcţiile şi pe toate treptele ierarhiei întreprinderilor şi sectoarelor economiei ţării. Sau, altfel spus, nu se poate vorbi de o manifestare liberă a talentului şi a iscusinţei tehnice şi industriale într-un anumit domeniu al românilor decât acolo unde românii exercită, nu unele funcţii, ci toate funcţiile şi realizează toate operaţiile specifice proceselor de producţie într-o anume colectivitate al cărei caracter etnic general este cel românesc.

Cele de mai sus sunt demonstrate, mai mult decât concludent, de realităţile dramatice ale ţării, în ultimii 20 de ani, de când politica economică a statului şi aşa numita restructurare a economiei, în mod cu totul special a industriei României, sunt concepute şi impuse de forţe din afară, prin „consilier tehnici” şi „experţi” străini, în timp ce milioane de oameni ai muncii români, cu pregătire şi calificare superioară, au devenit simpli executanţi, simpli roboţi, care îndeplinesc comenzile celor din exterior, ale căror efecte duc constant la sărăcirea economiei şi la pierderea independenţei României. Edificatoare în această ultimă privinţă sunt statisticile care atestă că, după 1989, datorită politicii economice şi direcţiilor în care este orientată economia, cu deosebire industria, impuse de diferite organisme şi instituţii din afară, în cei 20 de ani de tranziţie, România a redevenit o ţară agrar-industrială înapoiată, dependentă tot mai mult de capitalul şi monopolurile străine, care jefuiesc în voia bogăţiile aparţinând întregii naţiuni române şi hotărăsc cum vor destinele poporului român.

Iată doar câteva date şi informaţii la nivel naţional desprinse din documentele vremii, care pun în evidenţă atât impactul profund nefast al transferării funcţiilor de conducere ale unităţilor şi sectoarelor economiei din competenţa cadrelor de specialitate şi oamenilor de ştiinţă români în cea a aşa-zişilor specialişti şi savanţi străini, cât şi necesitatea realizării de către forţele politice patriotice a demersurilor care se cer pentru a stopa şi, în măsura posibilităţilor, pentru a elimina toate cauzele, începând cu cele de ordin legislativ, care au stat la baza reapariţiei, iar ulterior la cea a extinderii în proporţii alarmante a fenomenului menţionat în viaţa economică post-decembristă a ţării. Stăpânirea şi gospodărirea avuţiei statului reprezintă drepturi fundamentale ce aparţin, potrivit Constituţiei, exclusiv românilor din România.

prof. univ. dr. Gavrilă Sonea

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5