Un puzzle fastuos

Cunosc doar două cărți, de autori din apropierea mea, care au titlul cu referire la vârstă: Vasile Dâncu – „75 de poeme” și Menuț Maximinian, cu proaspăta-i apariție editorială: „Dosar 35” (Editura Vatra Veche, Târgu-Mureș, 2015).Plus că, și de data aceasta, M. Maximinian confirmă atenția ce o are de a evita titlurile anodine de carte (a se vedea și volumele anterioare).
Nu întâmplător am folosit adineaori sintagma „din apropierea mea”. M-am luat pe mine ca reper, nu fiindcă aș fi un „nexus” cultural; nu e vorba de o apropiere spațială, ci de una sufletească, spirituală. Căci îmi repugnă zicerea „scriitori bistrițeni”; această coborâre în găoacea unei zone geografico-toponimice, în orizont jos, diminuează valoarea unei creații de anvergură, cum este volumul de acum. De altfel, chiar în interiorul lui sunt texte – semnate de diverși -, în care se găsește expresia aceasta, pe care eu, repet, o depreciez. În deja comentariile apărute găsești ziceri de genul „un profil din viața culturală bistrițeană” sau „literatura de azi, de aici”. E o localizare păgubitoare, care atenuează anvergura unui nume, a unei creații. Or, Menuț Maximinian depășește acest tipar.
Prima impresie pe care o ai, când iei „Dosarul” în mână (presupun că cele de la Securitate provocau altfel de… impresii) este neașteptata lui greutate. Abia în momentul acesta, ești atent la calitatea hârtiei, numărul impresionant de pagini, mărimea paginii. (Astfel de cărți te pun în dificultate, dacă vrei să trimiți prin poștă prietenilor câte un exemplar). Doar că autorul coperții, prietenul Nicolae Băciuț, a săvârșit o redundanță (involuntară, desigur), rezultată din combinația dintre titlu și imagine: pe de o parte, cuvântul „dosar”, pe de alta, imaginea rafturilor mărețe cu dolofane dosare. În fine, s-ar putea spune: „De gustibus…”
Dar încă nu-mi părăsesc postura de cârcotaș: O carte atât de stufoasă ar fi trebuit să aibă, obligatoriu, un cuprins al titlurilor, fie la început, fie la finalul lui. Nici pomeneală! Căci, așa, e dificil să te orientezi asupra sumarului. Bănuind că sunt inserate aici și comentarii ale mele la scrisul lui Maximinian, mi-am tot umezit… degetele până să dau de un text din care voiam să extrag următorul pasaj. Iată-l:
”Impresionat de această carte („Cronica de gardă” – n.m.) mi s-a iscat o nedumerire, cumva… neaoșă: Ținând în spinare cotidianul „Răsunetul”, scriind atâta și atâtea, prezent cu hărnicie în mass-media de azi, cu atâtea cărți „la activ„ (numai cine scoate cărți știe cât timp, câtă energie se consumă pentru asta), da, în condițiile acestea mai are timp să doarmă, să tragă cu coada ochiului după vreo mândruță?”
Cred că acest fel de biobibliografie (prin text și o uimitor de bogată iconografie) nu are precedent în literatura noastră de azi, mai cu seamă că „fapta” aparține însuși scriitorului și, aceasta, la o vârstă care te duce la gândul: Pe când volumul următor?