„Cronica de gardă”

Ce titlu şi-a găsit Menuţ Maximinian pentru proaspăta sa carte! Neaşteptat, şocant, tentant, incitant.
Plus că, astfel, a inventat o nouă sintagmă, alături de cele prea bine cunoscute: corp de gardă, garda de onoare, gardă personală, a pune în gardă (pe cineva), pagină de gardă, serviciu de gardă ş.a.
Cuvîntul „gardă”, precum se ştie, e preluat de la francezi, verbul „garder” având multiple sensuri, conotaţii: a apăra, a supraveghea, a păstra, a îngriji etc.
Ei bine, ce apără Menuţ Maximinian în acest volum de 430 de pagini, conţinând 239 de cronichete, tablete, cronici, interviuri ?
Da: apără străduinţa omului de cultură de a se încredinţa posterităţii prin cuvântul tipărit (asta fie că autorii sunt cvasianonimi, veleitari sau nume consacrate în literatură, ziaristică, didactică, ştiinţă). Deopotrivă, îşi apără ce construieşte în text, nelăsând edificiul de cuvinte pe mâna sau bunăvoinţa altora, după ce nu va mai fi să fie. Căci, vorba lui Arghezi, important e să rămână „un nume adunat pe-o carte”. Fireşte şi „nume” şi „carte” au conotaţii metonimice.
Impresionat de această carte mi s-a iscat o nedumerire, cumva... neaoşă: Ţinând în spinare cotidianul „Răasunetul”, scriind atâta şi atâtea, prezent cu hărnicie în mass-media de azi, cu atâtea cărţi „la activ” (numai cine scoate cărţi ştie cât timp, câtă energie se consumă pentru asta), da, în condiţiile acestea mai are timp să doarmă, să tragă cu ochiul după vreo mândruţă ?
Dar mai am şi mirări de genul următor: De ce nu e vanitos ? De ce e amabil şi zâmbăreţ tot timpul ? De ce are bun simţ în relaţiile cu preajma? De ce nu e ranchiunos ? De ce are discernământ în aprecierea unei cărţi ? De ce e sănătos ? Întrebările mele sunt, desigur, retorice. E un comportament atipic pentru un condeier. Copiii au o replică...tipică: „De-aia!”
Nu stau să-i fac acum un pomelnic biobibliografic, dar nu mă abţin nu să remarc măcar atâta: Are în tolba bibliografică 18 cărţi, e prezent în antologii (traduse în 9 limbi), inclus în câteva dicţionare. Şi... avem amândoi, prin părinţi, aceeaşi obârşie – miraculosul sat Dumbrăviţa.