Un tăciune pe masa de Crăciune

Pe masa de Crăciune stă aşezat şi-un tăciune. Poate, din neatenţie, când bărbatul s-a ridicat de lângă căminul unde tocmai a vizitat focul, o bucată de tăciune s-a ascuns în manşeta lui şi apoi a căzut pe faţa de masă albă, brodată cu brăduţi, cu globuri, cu moşi, cu reni, când domnul s-a atins să-şi ia paharul. Sau poate când femeia a scos pâinea din cuptor, un tăciune s-a lipit de prosopul cald şi s-a amestecat cu alte firimituri de pe masă , care nu mai trebuie la nimeni şi vor fi scuturate de îndată ce doamna îşi va chema servitoarea. Şi dacă dorind să aprindă el lumânarea de pe masă, copilul neatent s-a trezit cu un muc ars căzut pe suportul de argint de anul trecut. Dar dacă dintre artificiile care s-au aprins în brad, una a ars prea tare, cu pară, şi o aşchie de foc a sărit pe masă şi se mai odihneşte un pic, mirosind a scrum.
Pe masa de la Crăciune, printre toate, e şi-un tăciune. De la un capăt al degetului atins de foc, de la Iosif şi Maria, de la jar, de la gustul pseudo- mulţumirii de atâtea bucate, de la stelele ce ard mocnit, scăpărând şi scăpând câte un colţ de lemn încins, devenit negru şi casant, cărbune, cu care se mai poate scrie la cald un cuvânt-două pe un perete de var, disponibil, de la inima împărţită în patru puncte cardinale.
Tăciunele de pe masă poate fi semn că cineva nu mai vine, nu mai are de unde veni, că dorul arde până se tăciuneşte, dar nu se găteşte. Tăciunele e gândul ce ne rămâne doar pentru noi. Sau ce mai rămâne din el. Văzând tăciunele de pe masă, ne amintim de unde a rămas el, de unde îl avem. Am vrea să-l prindem cu degetele, să ne mai ardă o dată, să ne mai doară, măcar aşa, fără ca nimeni să observe.
Sunt puţini cei care-l văd pe tăciunele de pe masa lui Crăciune. Numai cei ce cred în naştere, pot crede şi în re-naştere. În re-naşterea din cenuşă, ca pasărea Phoenix. Şi atunci înţeleg ce caută un tăciune la masa lor şi îl privesc ca pe un invitat ce nu avea cum să lipsească: un tăciune ( de la „a tăcea”) la masa de Crăciune ( un nume străvechi).
Din prea-plinul mesei de Crăciun, nimic nu rezistă până la anul viitor. Doar acel tăciune, acolo unde e prezent, va veni şi la anul, va duce tradiţia mai departe, făcându-se tot mai vizibil, odată cu trecerea timpului...