Un vânzător de zâmbete tragice

Poemul “mai nimic“ care deschide volumul “Numele meu este... “ al lui Dragoș Cosmin Popa, apărut anul acesta la Editura Neuma din Cluj-Napoca, conține una din multele definiții pe care le încearcă autorul asupra scrisului și a condiției poetului: “aş rescrie acest pământ/ cu liniştea îmbrăcată în cerneală,/ cu oasele care se pierd ca nişte râuri/ într-un deşert camuflat/ peste rădăcinile care formează un cimitir/ dar nimic,/nimic,/ nimic/ nu mai este ce-a fost“. Obsesia curgerii timpului și a condiției tragice a visătorului sunt teme recurente pe care le vom întâlni pe parcursul întregului volum.
Tonul poemelor este cel meditativ, potențat de situațiile derizorii; gravitatea îmbracă adeseori haina spectacolului: “pleoapele mele s-au făcut de plumb/ ca o perdea închisă/ după o piesă de teatru, după un rol/ gravitatea în haine de carnaval mi-a întors/ capul în nisipul îmbrăţişărilor rupte/ în această liniște“ (pulsuri). Viața însăși e o scenă mare, așa cum spunea Marele Will. Poetul e un citadin, orașul în care își urmează destinul mărunt are “trotuare cu inimi de cenușă“, oamenii care-l populează copiază “gesturile manechinelor ce întind mîini reci“. Peregrinările sale pe străzi înguste îl duc în locuri unde lumina artificială îl îmbracă în haina clovnului. Personajele ce-i populează universul sunt actori, bufoni, oameni cu zâmbete de circ, fețe de porțelan.
Dacă la Blaga și la alți poeți întâlnim veșnicia satului, la Dragoș Cosmin Popa aflăm metafizicul citadin, zonele sale derizorii. Nu întâmplător poetul vorbește despre deliruri metafizice: “te-am cunoscut întâmplător/ într-un delir metafizic“ (cu timpul).
Sufletul poetului e prizonier în “ochii iubitei/ ce deschid uși“. Iubirea e și ea un simulacru, odată ce poetul mărturisește cu franchețe: “simt noaptea/ peste corpul tău închiriat“ (frică). Iubirea se consumă în scenarii absurde: “zâmbetul tău/ e acoperit de o cămaşă imaculată/ cu mânecile pe dos/ şi gândurile legate la spate/ totul e o minciună/ ne-am întâlnit doar întâmplător/ suntem doi nebuni asezaţi/ faţă în faţă, într-un tren/ care a oprit/ la ultima staţie“ (dedublare).
Uneori, poetul declamă cu grandilocvență: “Durerea mea este insuportabil de mare! și nu există dimineţi sau închisori/ în care să merit să mă trezesc“ (încercări eşuate de a schimba lumea). Clamează la fel de patetic nefericirea: “şi ies pe aceeaşi uşă/ pe care am intrat cu ochii închişi/ şi cu capul aplecat, cu lacrimi negre,/ înflorite peste zâmbetul meu de circ,/ acelaşi care îmi foloseşte pentru a privi decadenţa lumii/ şi pentru această înmormântare care m-a condamnat/ să fiu vinovat…“ (vinovat...).
Așa cum remarcam la început, condiția ființei supusă curgerii inexorabile a vremii, subliniată, de altfel, și în motto-ul volumului („Timpul nu trece mai repede ca altădată, doar noi trecem pe lângă el mai repede.”) revine obsesiv, cum în versurile poemului Îmbătrânire: “zilele se scurtează/ în acest ospiciu/ cu gust de viaţă/ ceasul stricat/ se învârte/ ca un mecanism înnebunit/ într-o iarnă pepetuă (...) şi tu nu mai eşti/ această lumină/ care-ţi veghează zilele. “ Într-un alt poem, poetul exclamă: „și nu mai este timp!“, iar în poemul “şi îmi plâng tatăl“, simte că „anii trec/ cu precădere în geroasele zile de decembrie“.
Poemele lui Dragoș Cosmin Popa au o mare încărcătură de simboluri, trăiri mărturisite cu aplomb; tragicomicul e omniprezent: iluziile sunt de carton, străzile aglomerează chipuri false, zâmbete de circ, vocile sunt “minciuni și adevăruri care călăresc cuvinte”. Imaginea poetului e reflectată “în oglinda care se scufundă fără a-și putea stăpâni râsul“. De acest alter ego îl salvează “doar apa rece/ cu care îmi botez diminețile“.
Într-un poem straniu, de mare finețe, lumea e percepută prin reflexiile unui geam: “calătorii asistă la loviturile repetate ale ploii/ printr-o peliculă fumurie,/ privesc printre călători/ reflectarea mea pe un geam,/ pe o autocolantă/ cu reclamă la mâncare pentru câini,/ o văd transparentă,/ ca o instantanee de-a lungul timpului,/ de-a lungul nimicului/ şi singure,/ privirile noastre se întâlnesc,/ în acelaşi punct/ în care un vagabond/ coboară din tren (peisaj de călătorie în doi timpi).
În acest univers citadin, dominat de civilizația asfaltului, vegetalul se manifestă violent, ca o explozie ce acaparează ființa: “doar ochii-mi erau deschişi/ toată noaptea/ de puteam privi dimineţile/ dincolo de vârfurile copacilor/ eram acoperit de rădăcini/ când mă luptam cu gravitaţia/ şi nu puteam să mă ridic/ deasupra omului care cu o zi înainte/ se lipea de scoarţa lemnoasă/ într-o disperată încercare de fotosinteză“ (metamorfoză1). Chiar și cuvintele sunt vegetații uscate, “pădure/ în care realitatea aşteaptă/ să se scurgă-n pământ“ (cuvinte).
Dragoș Cosmin Popa se arată în ipostaza de oniric sentimental. Visele sale sunt locuite de femeia iubită: “astăzi este o zi/ în care mă găsesc îndrăgostit/ şi nu din întâmplare,/ astăzi este o zi după un ieri vindecat/ de privirea ta neliniştită,/ te port cu mine/ în fiecare cameră nelocuită/ a călătoriilor mele“ (şi nu ştii, încă). În alt poem de dragoste întâlnim mirajul străzilor pe care se consumă aventuri galante. Poetul învelește ocrotitor cu paltonul (poate modest, chiar scămoșat) spatele gol al iubitei: “aveam călătoria noastră în toate locurile din lume/ în toţi amanţii care scriau versuri/ la lumina felinarelor care-ţi contura spatele/ pe care inutil încercam să-l acopăr cu paltonul/ şi câte o fantasmă trecea din întâmplare/ apropiind dimineaţa şi cele două inele de fier/ pentru a ne continua condamnarea“ (flashback).
Poemul existential metafizic e întregit la modul strălucit de poemul cotidianului mărunt. În această zonă, aparent modestă, se regăsesc cele mai izbutite poeme ale volumului. În poemul “cutia mea de carton“ se derulează o frescă tragicomică a străzii: “sunt fericit, aici, în acest colț/ fericit pe această stradă înfundată/ unde îi aștept pe cei care vor să-şi cureţe pantofii,/ chiar aici, în acest colt de stradă/ am parcat cutia mea de carton/ aici, chiar aici observ copacul care a înmugurit/ peste toate aceste lucruri cotidiene fără importanţă/ şi zâmbesc/ tuturor acestor ciudaţi care trec în costumele lor perfecte“.
Poemul epic, notația lejeră, cursivă, spune povești pline de farmecul naturaleții: “am căutat la întâmplare,/ adevăratul început al unei zile de primăvară/ un copac după care să mă ascund de/ paginile care repet aceleaşi lucruri/ desenate cu aceleaşi gânduri galbene/ cu urme de nisip şi sticlă (…)/ adevăratul început al unei zile de primăvară/ l-am înţeles mai târziu,/ când fiecare zi era mai scurtă/ şi soarele întâmplător“ (adevăratul început al unei zile de primăvară).
În acest remarcabil volum de debut, Dragoș Cosmin Popa se dezvăluie în rolul vânzătorului de zâmbete tragice, de tristeți luminoase. În poemele sale, cuvintele sunt adevăruri brutale, sau minciuni spuse cu delicatețe.