Sarcastic și nostalgic

Victor Știr face parte din categoria scriitorilor ce și-au exersat harul în mai multe genuri literare. A scris poezie, proză scurtă, roman, critică literară, a făcut jurnalism de informație și jurnalism de opinie. Pe lângă scrierile originale, a tradus poezie și proză din limbile franceză, engleză, germană și spaniolă. Strădaniile sale au fost încununate în ultimii ani cu premii literare, cum ar fi premiul Festivalului Internaţional de Poezie Sighetu Marmaţiei, premiul Festivalului Național de Poezie „George Coșbuc”, premiul Festivalului Național de Proză „Liviu Rebreanu”, premiul Societății Scriitorilor din Bistrița-Năsăud. Ca traducător, a realizat o amplă traducere din poeziile lui Jorge Louis Borges, reunind aproape întreaga creație lirică a marelui scriitor argentinian, traducere de referință ce-o precede pe cea realizată de Andrei Ionescu. Sunt câteva reușite ale scriitorului bistrițean care pun într-o lumină binemeritată profilul autorului discret, ce nu-și etalează ostentativ izbânzile cărturărești. Într-o lume înnebunită de vizibilitate, modestia strălucește cu atât mai puternic.
Recenta sa carte de poezie, “Apocalipsa cărnii”, Editura Studis, Iași, 2013, e o carte ce dovedește maturitatea artistică a poetului, știința versului ce nu alunecă în derizoriu, chiar și atunci când vorbește despre lucruri mărunte, sau când se apropie de cele sacrosancte. Bunăoară, dacă ar fi să-i analizăm volumul de la coadă la cap, așa cum se zice că scriau și citeau strămoșii noștri daci, am afla poemul patriotic chipul (tău) ca o rodie Românie, poem ce-și salvează retorica (patriotardă?) prin imagini izbutite excelând prin cumințenie și miroznă sacră. Chipul tău ca o rodie/ inima (ca) pâinea de pe masa/ lui Dumnezeu/ pe care o frâng și risipesc/ ticăloșii //pântecele tău/ cuptorul în care se ard/ statuile gloriei de mâine/ (…)/ mâinile tale pagini de evanghelie.
Așa cum am subliniat, „Apocalipsa cărnii” e o carte de maturitate, în sens existențial, o carte ce exprimă sentimentul tragic al vieții. Instrumentele cu care poetul palpează tragicul sunt sarcasmul, ironia, deriziunea deliberată. Acest soi de detașare amplifică gravitatea peisajului existențial. Moartea e privită adeseori ca o iubită, ca o tovarășă la jocul de zaruri, reiterând viziunea grotescă din volumul de tinerețe „Adulter cu moartea”. Memoria se transformă în bagheta magică cu care poetul aduce la suprafață lucruri îngropate sub cenușă. Când lebăda torcea marea/ de la țărm/ pe gâtul unei sălcii/ ridicate din nisip// și amândoi/ cerneam aur din pleoape/ ca într-un plâns/ al copilului care vrea/ soarele pentru jucăria sa/ chiar viața lui/ din plastilina în care/ zburda pe crestele/ secundelor repezi/ zdrelindu-și tălpile (“ții minte“).
În poemul „insolita”, viața e o călătorie imaginară, prin tărâmul lui Morfeu, zeul viselor, spre promisiunea morții. ca o ceață subțire/ perdeaua lui morfeu/ îmi lega capul/ cum aș fi/ un mort așezat// corabia mea mai departe/ prin lumea care e doar/ minte și formă/ apoi furtuni de liniște// ca o moarte promisă. Luciditatea poetului se lasă sedusă de inconsistența vieții, de iluzia iubirii veșnice. ne-am amăgit cu popasuri/ cu candele care așteaptă/ să lumineze/ fericirea simplu rotunjită// ceva de fiecare dată/ scăpa ca un fir nevăzut/ între degetele/ de nespus fine// până departe/ locuri mai cernite/ mai albe deopotrivă/ halucinant promițătoare/ cum toate sunt niște/ treceri și șoldul și zulufii/ și lumina din ochii tăi/ numai mintea receptacol/ de sfârșit/ ea un ocean/ cu malul numai estuare/ culegând cadavre de fluturi/ ce topesc frumusețile/ uitate în vise („ea un ocean“)
Existența aburoasă poartă pașii poetului peregrin prin lumi exotice, pe malul unui râu străin, asemeni psalmistului la malul Vavilonului. lângă pârâul mira/ tolănit în iarbă/ scriu poezii/ despre peștii ce ridică/ ochii lor peste apă/ să privească/ mașina de scris luată pe/ trei firfirici/ în arganda del rey// se spune că afară/ peștii nu aud/ și numai lumina/ îi leagă de lume/ și pielea lor aurie// cum pe mine cerul răsfrânt în apă („în ochi peștii“). În același perimetru al exilului iberic, poetul meditează la transcendență. aștept chinul care să-mi/ picure aur în palme/ peste rănile pietrei// aștept întins meditând/ nu mișc decât ochiul/ ce sfredelește tavanul/ cu tăcerea de bazalt// pe deasupra trec porumbei/ ce împrăștie zborul/ ca pe o taină/ ce nu ni s-a dat („aștept munca“).
„Apocalipsa cărnii”, poemul ce împrumută titlul volumului, e un tablou însuflețit de prospețime și reflexii colorate, în care dinamica luminii, a personajelor amintește de pânzele impresioniștilor. femei cu rochii/ din pânza aspră/ de țară/ numai ace de brumă ce rănesc/ pielea frăgezită de apă/ ridică mănuși de cânepă/ subțiri ca niște fecioare/ amețite și galbene/ ochii proaspeți sunt ațintiți/ pe pulpele învelite în apă/ ce ies din bălți/ ca formele de marmură// mâinile lor lovesc apa/ cu cânepa docilă/ amețită/ ca de botezul schimbării// aerul devine/ uleios și ochii nevinovați/ privesc hipnotizați/ forme plutind pe nuferi. Un poem la fel de dinamic surprinde esența de spectacol brutal și victorios al coridei. sunt iată în coridă/ vine taurul ca o turbare/ pe vreme de primăvară cu vânt și vărsat/ de două ori îl lovesc în frunte/ cu pumnul și nu pică/ îi bag o țepușă în el după gât/ și fornăie ca o locomotivă înghițind/ cărbune prost/ îmi bag mâna în el prin cornul/ stâng și mi-o lungesc cât/ o prăjină/ îi prind inima ca pe o muscă/ enormă și o storc de sânge/ și el tot mai obosit/ cu ochii tot mai lăcrimoși/ se așază/ la picioarele mele („replică”).
O altă caracteristică a versurilor lui Victor Știr este ludicul. Poetul excelează în jocul gratuit, unde își poate exhiba dexteritățile. ea numără boabe pe masă/ și tu observi că sunt rotunde/ sunt forma primară/ perfectă/ ăștia sunt atomii de la/ facerea lumii spune frumoasa/ bine ți-ar face în cap pentru/ fluidizarea ideilor și/ îmi pune mâna la gât/ îmi ia aerul („ea“). La fel și în poemul „iată“: iată/ oasele mi se mai țin de piele/ și urechile încadrează capul ca pe/ mântuitorul tâlharii/ mă ridic prin somn ca primăvara/ prin tubul de cupru când plâng/ florile asemenea pisicii cu puii furați. Sau în „judecăți cubice”: pluteam ca zdreanța unui nor/ deasupra turnului de apă dezafectat/ odată cu ceapeul și oricât mă trăgea gravitația/ de nădragi nu înțelegeam să cedez/ teoriei neunificate a câmpurilor nici surogatului/ metafizicii tradiționale stăteam orizontal/ sorbind judecăți cubice pe firele mai multor logici.
Alteori, poetul imaginează mici bijuterii în care regăsim ingenuitățile copilăriei, măruntul domestic populat cu animale de companie. ce minunate dimineți de joc/ cu urechile tale/ și lăbuțele de ciocolată/ tu și eu acum/ cândva morți/ și amintirile jubilând în noi („minunate dimineți“). Seninătățile alternează însă cu tonurile întunecate din speța tragicului, a universului steril la fecunditate: s-a închis pântecele/ ca un cer împietrit/ fără ploaie// ca o sănătate/ gujbită sub cancer/ s-a închis// și în casa aceea/ n-a scâncit/ nu s-a râs/ niciodată („s-a închis pântecele“).
Pierderea purității originare, compromisul comis zi de zi, adâncesc oximoronic imaginea apocaliptică a lumii. inocența s-a făcut cenușă/ a zburat prin visul/ libelulei ușoare/ am coborât grei/ de lacrimi și regret/ ne-am ridicat ca amintirea/ unui parfum// el ne privește milos/ de după perdeaua albastră/ ne privește milos// așteptând să dormim/ pe vise sârmoase/ să cernem urmașilor/ viitoarea cenușă („inocența s-a făcut cenușă“). Tot astfel, în poemul „avatar“, poetul conchide dramatic: am trăit/ frumusețea/ în urlete/ în spaime/ tremuram în toate// am trăit frumusețea/ ca pe o scârbă// ca pe un avort.
Imagini poetice de prospețime și surprinzătoare asocieri sinestezice sunt presărate prin multe poeme, cum bunăoară, versurile cu care începe poemul „descoperire“: clădirea/ dezbrăcată de rochii. Intrarea lui Iisus în Ierusalim de Florii este rescrisă în termenii renunțării la jertfă. ajuns la porțile ierusalimului/ domnul fu huiduit/ de mulțimi istovite/ fără speranțe// s-a uitat în dreapta/ în stânga numai rabini/ înnegriți în pungi de șekeli// a coborât de pe asin/ a dat din mână dezamăgit/ a lăsat ierusalim și măgar// apoi a plecat spunând/ detașat/ aștept să mă căutați// și dispăru cu ai săi („antiflorii“).
Recentul volum de poezii, semnat Victor Știr, aparține unui poet de mare calibru, ce explorează sarcastic și în același timp nostalgic, abisul existenței.