UN ARISTROCAT AL IMAGINARULUI

Marcată desigur de un pronunțat neomodernism, dar nu atât de modernă pe cât pare e poezia lui David Dorian. Și asta pentru că mai degrabă dezvoltă direcții generoase care și-au trăit gloria în prima parte a veacului trecut. În textul escortă de pe ultima copertă a volumului Poeme prozaice (de ce prozaice?!), apărut la editura Charmides (2019), criticul literar Gheorghe Grigurcu îl etichetează ca având „amprente bacoviene” și „neobacoviene”, pentru a observa apoi, pe bună dreptate, că „izbutește a palpa catastrofa condiției umane cu antene proprii”. Amprentele la care face referire criticul sunt mai degrabă asimilări dinspre care se revendică poetul, sesizabile în structurile profunde ale poemelor, rareori trăind la suprafața textului. Apoi, e nevoie să observăm că Gh. Grigurcu subliniază aspectul catastrofic, prezent de altfel și la Bacovia ca o deschidere spre expresionism, urmare a înstrăinării omului de propria-i condiție, iar la David Dorian conturând un neoexpresionism statornic.

Anotimpurile preferate de autor rămân cele ale simboliștilor: toamna și iarna care acoperă identitățile (Carnaval), anotimpuri ale scrisorilor lungi, de obicei neexpediate. Peisajul, aproape în exclusivitate citadin, este unul nociv (Matinală II), unul care izolează ființa, în primul rând față de sine (Voiaj) și generează maladii (Biografie). Poetul reface drumul dinspre simbolism spre expresionism, în sensul că drama individuală inundă universul conturând viziuni catastrofice: „Durere solemnă. Glasuri ca valurile/ unui ocean spală cerul./ Noiembrie; se aprind ruguri;/ brumele ard ierburi întârziate./ Umezeală de plumb;/ orașul e atacat de frenezia morții.” (Requem) Plumbul, aici, da, poate să fie și o amprentă! Cu toate acestea, echivalentul apăsării bacoviene, fatale, pare să fie la David Dorian “destinul roșu” (Tablou I) Poetul se definește prin peisajul citadin, deloc apropiat, mai degrabă aducător de boli, ceea ce duce la o solitudine profundă (Scenă IV).
Tot un însingurat este David Dorian și în poezia de iubire. Același critic literar, Gh. Grigurcu, într-un comentariu pe care îl consacră volumului Poeme prozaice în România literară (nr. 41-42, 2019), luând în seamă ponderea substanțială a poeziilor de iubire în volum și consecvent propriilor opinii în legătură cu pomenitele „amprente”, face, în felul său, și distincțiile necesare: „Ne vine în minte un Bacovia care, în loc de-a mărturisi «necesitatea unui vin», ar apărea pururi ebrietat de clocotul eroticesc.” Adevărul este că, în primul rând natura, așa cum este ea în poezia lui David Dorian, generează sentimentele, inclusiv pe cel de iubire. Prin urmare, nu vom fi surprinși să vedem idila pierdută precum într-o frescă medievală, parțial ștearsă (Întâlnire).
Ființa iubită se desprinde dintr-o natură ce stimulează mai degrabă contemplarea, de unde și portretul straniu al iubirii. Preferința pentru persoana a III-a, deseori, îl determină pe autor la aceeași ușoară detașare contemplativă, lăsând drama să se consume în subteranele mai ascunse ale poemelor. Cum am văzut, preferința pentru toamnă și iarnă trimite și ea iubirea spre spații mai îndepărtate, stârnite de amintiri (De toamnă). Același sentiment al intangibilului îl produce prezența frigului, senzația de rece (Portret de pianistă). Iată și un portret al iubitei, mai degrabă imaginat din recuperate amintiri sau din vise, unul care pare că se îndepărtează: „Suplă ca o zvârlugă,/ cu fața stropită de pistrui./ Trup de liană necunoscut/ ca frunzișul unei păduri tropicale./ Apărea la fereastră în/ studiată cochetărie, între faldurile/ perdelelor umflate de vânt./ Sufletul ei aidoma unui canar/ scăpat în asprimile iernii,/ ramură de finic înmugurind/ de Florii; când mulțimile ies din biserici./ Un soare astenic, freamăt de primăvară;/ din înalturi, peste mulțime,/ petale întețite de clopote.” (Petale) Pentru că tema iubirii este în volum una definitorie, ea cunoaște numeroase modalități de a „călători” spre cititor. Povestea, derulată narativ în poem, este și ea una dintre ele. Doar că povestea lui David Dorian nu se termină (Poveste de iarnă). Curgere în etern sau stingere în marele nimic? De altfel, în Poeme prozaice, iubirea se află deseori în primejdia topirii în neant: „Mi-am amintit/ de puținele femei pe care le-am iubit,/ de cele atât de multe/ pe care mi le-am imaginat./ Orice fluture va sfârși/ în flacăra lumânării./ …nimicul mai dinainte/ ca lumea să existe.” (Seducție) De la sentimentul că este o imagine a frumuseții care trece (Romance), la implicațiile onirice prin care eroticul se apropie de vedenie (Drum îndărăt), iubirea pare să aducă mai aproape prezentul de vis (Dialog. Pe mess).
E de menționat, prezentul este un timp folosit extrem de rar în volum. În primul și în ultimul poem, contextul îi conferă prezentului sens de valoare eternă. Preferința pentru trecut, în primul rând, pune o distanță între poet și valorile care i-au fost apropiate, precum fericirea (Preafrumoase), dar și sentimentul veșniciei care apune o dată cu copilăria (Tablou V). Așa se face că amintirile se succed ca într-un vis (Călătorie), ba mai mult, uneori aducerile aminte pot să locuiască, la rândul lor, în alte amintiri (Poveste sentimentală). Existența poetului prinde contur doar între trecut și un viitor firav, incert: „În noaptea asta voi scrie,/ iar tu vei cânta. La pian./ M-am zvârcolit până la ora/ când ochii lupilor se stingeau.// Am aprins lumânări în sala/ cu statui./ La marginea oceanului, ploua des;/ în clipocirea uleioasă a dimineții/ Te așteptam în hohotele ploii,/ Euridike.” (Romanță) Iată o ființă creatoare care nu trăiește în prezent sau nu are nevoie de prezent, ceea ce ar fi foarte posibil. Și atunci care este miza? Ea nu poate să fie pentru poet decât locuirea în imaginar.
Intrarea în lumea imaginarului nu se face precum trecerea frontierei pe la punctul de control. Mai întâi, în poemele poetului bistrițean, se instalează o incompatibilitate cu palpabilul clipei. Orașul, cu tot peisajul și cu toate pulsațiile sale, duce spre nicăieri (Craii de Piața Maro), ceea ce dă naștere unei maladive opțiuni pentru suferință (Tablou VII). De aici, până la o vocație a zădărniciei nu mai e mult (Păpădii). La cei doi poli, poetul are nostalgia pentru increat (Stampă), dar și viziunea trecerii ademenitoare într-un dincolo, precum o călătorie a visului pe ape: „Hotel plutitor; călătorim/ în virtual;/ în siajul Titanicului./ Îmi dispăruse neliniștea,/ în mulțimea urcând pe căi rulante,/ spre nivelurile superioare;/ au amenajat restaurant, baruri, buticuri./ Treceam pe lângă recepții, săli de așteptare,/ traversam încăperi a căror destinație/ îmi era neștiută. Nimic nu trăda/ certitudinea că pluteam pe mare…” (Styx) Poetul devine astfel un aristocrat al imaginarului, un imaginar care dobândește în acest chip valoarea aproape gramaticală a unui prezent poetic.
Lumea din jur, peisajul, joacă un rol esențial în Poeme prozaice pentru că e de natură să îl definească pe poet. Contemplarea decorului citadin este precum o contemplare de sine (Hubble), câtă vreme marea prilejuiește autorului apropierea de necuprins (Pe mare). Discreția și timiditatea sporesc însingurarea cu profunzimile ei lirice, cu refugiile în amintire și oniric. Versurile curg și tind să instituie o spunere ritualică, prin cadențe impuse mai degrabă prin natura și profunzimea conținutului decât de formă.
Discret cu propriile-i scrieri, David Dorian ignoră izolarea provincială prin seriozitate scriitoricească și prin calitatea poemelor sale. Este un poet mai puțin cunoscut în plan național decât l-ar recomanda cărțile sale, dar mereu rămâne o vreme care va veni.

(Material apărut în Noul Literator, nr. 37-38, iunie 2020)