POETUL ȘI PROVINCIA

Dacă un tânăr se hotărăşte să devină scriitor, convins fiind că doar astfel viaţa lui are vreun sens, lucrurile  devin în acelaşi timp simple şi extrem de complicate: el va trebui să dovedească o perseverenţă diabolică, să scrie fără încetare, dar în acelaşi timp să-şi rafineze pe cont propriu stilul.

De cele mai multe ori se întâmplă ca aspirantul la statutul de autor să fi văzut lumina zilei într-o localitate obscură, să-şi trăiască viaţa într-un orăşel de provincie. Să fi absolvit un liceu obişnuit, să nu cunoască pe nimeni din lumea misterioasă a Literelor, să nu poată publica decât în unica revistă literară a judeţului. I se va părea atunci că, în cazul lui, se comite o mare nedreptate şi că distanţa până la punctul înalt unde aspiră să ajungă sporește odată cu trecerea anilor. În asemenea condiţii, mai merită oare să urmărească ţelul fixat în tinereţe?

Răspuns: da, mai merită! Dacă Ia toate condiţionările negative pe care viitorul poet Ie avea de înfruntat s-a adăugat şi refuzul Iui de a scrie la comandă, s-a adăugat respingerea instinctivă a comunismului, atunci lucrurile s-au complicat considerabil; decât să scrie poezii în care nu credea, tânărul a preferat să scrie în tăcere şi în întuneric, umplând cu versuri şi cu proză sertarul mesei lui de lucru.

Portretul schiţat mai sus a existat, probabil în sute de exemplare. Am cunoscut însă mai bine pe un reprezentant al acestei categorii, pe un poet devenit poet autentic după o viaţă de lupte: se numeşte David Dorian, locuieşte în Bistrița şi poate privi acum drept în ochi pe oricare alt scriitor român.

Cum se poate transforma handicapul în avantaj? Versurile poetului bistriţean ne-o arată. Încă de la primele poezii, el a transformat locul naşterii sale, orăşelul unde trăieşte şi acum, în centru al lumii create de propria sa poezie. Monumentele semnificative ale localităţii: Piaţa Maro, Turnul din centru, mănăstirea minorită, clădirile din jurul ei, blocurile muncitoreşti răsărite la marginea aşezării, cele câteva localuri din centru unde se dansează și se fumează. Autorul duce aici o existenţă concomitent comună şi excepţională, precum majoritatea artiştilor. În camere banale, pline de fum de ţigară, contemplând pe fereastră peisajul citadin, el a avut revelaţia neantului existenţei şi a timpului care trece. Cu ajutorul unui alcool ieftin, şi-a provocat mici euforii în care domină tristețea. Momentele erotice s-au ivit întotdeauna alături de o adolescentă cu corpul abia înmugurit, câte o mică Lolită de care eroul se lasă mereu subjugat.

Orăşelul lui a îngheţat într-o iarnă fără speranţă, zăpada şi pustiul stăpânesc străzile: e iarna din anii 1980, totodată fizică şi spirituală. Poezia lui David Dorian a însemnat o lungă încercare de a ieşi din iarnă. În acest perimetru de dimensiuni restrânse, poetul a dus o existenţă la fel de complexă ca locuitorul unei metropole: Piaţa Maro şi Turnul din centrul oraşului au acum consistenţă generalizată.

În anii debutului, David Dorian a fost contemporanul optzeciştilor. Aceştia beneficiau de prezenţa la Bucureşti, la Facultatea de Litere din capitală, de lansarea pe piaţă făcută cu zgomot. Maniera poetică optzecistă se răspândise însă în întreaga ţară, iar David Dorian a făcut poezie din secvenţe prin excelenţă prozaice, şi-a plasat discursul pe o bază livrescă discretă (piesele lui Cehov, proza lui Dostoievski, ecouri din Eminescu, muzica lui Bach şi Chopin).

În orăşelul cufundat parcă într-o iarnă veşnică, poetul şi-a format încet vocea care a interpretat melodii din ce în ce mai dificile. A progresat lent, dar a progresat continuu. A încercat diverse tonuri poetice, până când a ajuns la versurile din Poeme prozaice (2019), Linia de plutire (2020) şi Ultime poeme (2020).

Iată o strofă care poate sluji drept motiv tuturor volumelor:

E noapte în cer; e iarnă

pe faţa nevăzută a lunii.

În galaxii ninge cu teamă.

Din patul de sub fereastră,

sub linia de plutire albastră,

o ninsoare nevăzută se cerne

din stele, din nimicuri eterne.

                                      (larnă în cer)

Din oricare punct geografic ar pleca, traiectoriile poeziilor de bună calitate se întâlnesc în acelaşi loc.

(Articol apărut în „România literară”, nr. 29-30 / 17 iulie 2020)