Poezia - ,,liniei de plutire” între cer și pământ

Poet al densităților expresive și în același timp prolific, David Dorian găsește versul care dă tonul volumului linia de plutire, recent apărut la Editura Charmides, amintindu-și un joc dialogic din copilărie -,,Ești pe fir?”-, prin care cititorul este convocat pentru o călătorie mirifică în timp și frumusețe, prin crearea, recrearea unei lumi care capătă viață în text, pe coordonatele miracolului regăsit. ,,Pe vremea Răposatului. Ieșeam cu fetițele/ la patinoar... Și ne dădeam pe drum./ Așteptam să treacă vreo mașină,/ să ne prindem./ până venea următoarea, că erau rare.../ și era lumină de neoane./ Mergeam în colț, la un magazin.../ intram în magazin cu patinele/ să ne luăm dulciuri. Și stăteam acolo uitate./ Minute în șir. Ne minuna felul cum servea/ vânzătoarea cu untdelemn:/ lua din butoi cu o cană de tablă,/ și turna... Și turna.../te adormea scurgerea lichidului galben.(...) Și ne întoarcem în Piața Maro;/ ne bulgăream, ne întreceam / în concursuri, aruncatul cu bulgări / după mașini; ziceam bancuri și râdeam mult.”(Dialog; cum ne distram; copii).
Fapt cunoscut din ultimele trei volume publicate, autorul împărtășește cititorului ceremonialul creator prin construcții textuale în care nu uzează manifest de metaforă; rostirea limpede, fluentă, cu un ritm măiestrit ales și stăpânit în perimetrul armonic, entuziast consimțit, transmite starea poetică asemeni unui fluid miraculos, cu neputință de definit empiric sau conceptual.
Materia poeziei este lumea curentă, întâmplările unei vremi a vieții, mai îndepărtate sau mai apropiate, care primesc amprenta poeticității doar scrise într-un anumit mod, citite, redând prin secret ritual așezarea într-o altă ordine a ființării față de cele petrecute cândva. De fapt, prin trecerea în text, nimic din viața de cândva nu mai este ce a fost, ci primește valențele unei ființări de alt nivel, cel poetic, supus, guvernat de alte legi.
De o sensibilitate rară sunt poeziile intitulate Tablou, expresie a gustului pentru culoare, pictural, tablouri naturale, imprimate în copilărie pe tăblița memoriei și involuntar țâșnind în text cu intensități crescute pentru percepția sufletească, îndepărtată de accidentalul trecutului, cu mirările sale, mai puțin conștientizate la vârsta crudă. ,,O dimineață de iarnă ca acelea în care/ te-ai trezit copil cu gerul așezat pe ferestre/ într-o pulbere fericită; acum/ un abur de tristețe încadrând strada./ Soarele răsturnat, lumina veche;/ adusă pe prapurii dimineții./ Respirația taie fereastra./ Din cotloane sihastre păianjeni așteaptă/ ziua ce se dizolvă/ prin anotimpul fără culoare.” sau ,,Mă trezesc cu ochii de copil,/ minunându-mă; de întinderea albă./ de la fereastra unei mansarde,/ în stradă ningea liniștit/ printre crengile rare./ În pasaj, urme proaspete de pisică/ ce-au atins cu infinită grijă zăpada,/ se pierd în subsolul laboratorului de cofetărie;/ sau ,,Copilărie cazonă, anii în sărbătoare: / la mănăstire, sanatoriu, ospiciu./ O lumină învinețită de frig; o umbră de vietate sub valuri./ coborâre în labirint; ne desprindem de maluri.” (Tablou) În același registru :,, ,,trecerea vremii, dulceață zaharisită;/ muzeu de ceară ce-ar păstra toate figurile./Frumoasele și au întâlnit amanții;/ copiii au încremenit rostogolind cercul /(...) Am intrat sub bolți grele; am străbătut veacuri;/ am ieșit la liman într-o pânză de Brueghel;/ cetatea în carnaval; alunecau pe patine;/ în visul de iarnă cu manechine.” (Într-o pânză de Brueghel). Firește, rimele ,, întâmplătoare”, aparent naive, sunt pentru un sporit efect din zona textualismului.
Are David Dorian un nedezmințit spirit ludic care străbate anumite zone ale volumului, jocul fiind aproape camuflat de un tragism existențial. ,,Își aprindea o țigară;/ pășea cu disperare pe frunze tragice;/ cum ar bâjbâi pe o trambulină/ la marginea unei prăpastii./ Se lăsa o ceață parșivă; își lua/ ca un prunc abia venit în lume/ baia de suferință. Vremurile, mereu în/ schimbare; bucurie și încântare s-o întâlnească; (...) Toate lucrurile își au vremea lor;/ a zis o parcă mai ieri amicul lui/ Ecleziastul.” (Un a mic)
Fabuloase, Poveste de iarnă și Poeții erau câinii orașului prin sugestiile unei liniști brodată cu ecou de finețuri, îndemnând spre reflecții asupra trecerii vremii și a fragilității a toate. ,,apele ferestrelor trădau orice chip./ Chitara se tânguia ca o mierlă/ prin noaptea fierbinte decât a nins./ străzile congelate; patinoarul/ decupate în întunericul de bazalt;/ un acvariu în care vietăți ciudate alunecau...”(Poveste de iarnă) și cu nuanțe sentimental cehoviene: ,,Se aflau într-un nord cu climă continentală:/ ierni aspre, veri blânde, primăveri lăcrimoase./ Când încă n-a intrat securea în livada de vișini/ să doboare candelabrele vegetale/ ce-i luminau pașii de boss al singurătății./ Când livada de vișini nu ajunsese/ să fie vândută mujicilor; țărănoilor; că Nina și Kostea trăiau/ bine-mersi, pregătind spectacolul/ la marginea lacului; când i-a pus/ la picioare ofrande un pescăruș împușcat./ când unchiul Vanea nu se învârtea bezmetic/ în jurul Elenei Andreevna, muncit de gândul/ căci irosiți viața; când urâțica de Sonia/ nu îl iubea cu patimă pe Mihail Volovici etc. (...) Uite-l pe Eminescu!,/ arătându-i un câine lățos și ursuz./ Ăsta-i Bacovia, întinzând degetul/ spre un câine filiform, cenușiu./ Nichita, ce faci, Bătrâne?,” (Poeții erau câinii orașului).
Remarcabilă capacitatea de asociere a autorului, de a convoca-întâlni cuvintele și a le da viață în perimetrul unor structuri trăind, prin sugestii, miracolul timpului, într-un concomitent, incredibil prezent, trecut și viitor. Micul univers, cel personal, și marele univers, cel veșnic, nesfârșit, văzute din limitatul perimetru uman - ,,din patul de sub fereastra” - se ating printr-o ,,linie de plutire”. ,,E noapte în cer; e iarnă/ pe fața nevăzută a lunii./ În galaxii ninge cu teamă./ Din patul de sub fereastră,/ sublinia de plutire albastră,/ o ninsoare nevăzută se cerne;/ din stele din nimicuri eterne./” (Iarnă în cer). Fragilitate, năzuință, neutralitate...poate chiar condiția omului și a poeziei!
În textul poetic se regăsesc, trecute prin grila autorului, întreaga plajă coloristică a epocii memoriei reconstruite prin cuvânt: delicatețea întâlnirilor tinerilor îndrăgostiți, bucuria colocviilor prietenești, suferința că plagă socială a perioadei de ,,tristă amintire” (,,un sicriu vegetal crescut în uterul ei”) și altele. ,,O aștepta să apară înotând printre fluturi./ Femeie de care privirile se agață;/ delicatețe suavă sub vizieră;/ cum se ascund ciupercile/ sub frunzele toamnei...”(Love story). Sau: ,,Cu promisiunea unei zile nesfârșite./ Singur, în fața timpului;/ când și cum pierduse dimensiunea?/ Timpul se împuținase odată cu neîncrederea/ lui în absolut./ (...) Martie friguros;/ o lumină ca o șopârlița aluneca/ printre clădirile cartierului mâzgălind/ impenetrabile culori intrate la apă.”(Dimineață; în cartierul muncitoresc”)
De la gustul ,,Fumului de țigară” simțit de tehnologul industrial prizând o lume înstrăinată, ajungem la distanță de câteva păgini la coborârea în poezie a necuprinsului, a universului nesperat, generator de nostalgia trăirii veșniciei. ,,Înaintea începutului, lumea nu exista;/ un nimic atât de fierbinte/ că atomii nu se puteau închega;/ din noaptea minții, lumea s-a ivit deodată/ la mărimea grăuntelui de nisip;/ cum ivirea zorilor peste/ fericite ființe ce încă nu s-au născut” (Cosmos). Este vizibilă modelarea unei cosmogonii, străbaterea cu gândul a timpului până la originea sa, apoi ,, în sens invers ,,galaxii explodează pe distanță de ani-lumină./ Să alunece lumi de pucioasă și beznă.../ să se dizolve în noaptea fără memorie.”
Simetric, poezia Unde propune o profundă reflecție poetică de condiție existențială: ,,Și dacă s-a născut, cum o să dispară?/ Cine a fost el? Umbra aceea a fost cândva/ copil; a crescut, și-a satisfăcut foamea și setea;/ a suferit, a iubit./ Unde va dispărea?/ Și gândurile lui? Și dragostea lui?”
Motto-ul volumului este ales din cugetările fizicianului Stephen Hawking:, Privesc creierul ca pe un computer/care va înceta să funcționeze/atunci când componentele sale se vor strica. /Nu există rai sau viață după moarte/pentru computere. Aceasta e doar o poveste/pentru oamenii în ce se tem de întuneric.”
Chiar dacă este pesimist motto-ul, volumul este remarcabil din punct de vedere artistic, excelând prin bogăția ideatică, limpezime, accesibilitate. Este linia de plutire poezia care bucură și se adresează tuturor iubitorilor liricii.
Poetul David Dorian este la nivelul maxim al maturității creatoare, poezia sa fiind în frontul gestului cultural de nivel mondial al generației sale.