Un mâhnit ”bufon” al poeziei
Nu sunt un consecvent cititor de poezie. Un comentator – cu atât mai puțin. Port în mine acel mal du siѐcle (al acestui secol, nu al celui romantic) care înseamnă îndepărtarea de poezie. Singurul lucru care mă individualizează cât de cât este că îmi dau seama de asta, că mai am uneori senzația unui gol, amintirea dureros luminoasă a unei vârste când îmi plăcea poezia.
Ultimul volum al lui David Dorian (Poeme ruginite, Editura Napoca Star, 2021) a sporit senzația acestui gol, senzația întâlnirii cu o lumină ”de care te dor ochii”, care te răvășește tocmai pentru că luminează golul din suflet: acela că se poate trăi și fără poezie. Cum se poate trăi fără multe altele: părinți, casă, familie, copii (sau măcar copilărie)... Nimeni nu moare neavându-le pe acestea, dar mai rămâne oare același, mai trăiește aceeași viață? Nu poți răspunde decât după (și dacă...) îți amintești cum a fost când le-ai avut.
Senzația unei atari amintiri mi-a dat-o poezia lui David Dorian.
Și voi încerca, în cele ce urmează, s-o transfer și altora. Deși n-am convingerea (doar o foarte palidă speranță) că voi reuși. Căci astfel de experiențe, la limită, au fost și rămân mereu aproape incomunicabile.
Cam ăsta înțeleg că ar fi și sentimentul din care izvorăște poezia lui David Dorian. Sigur, orice poezie (chiar orice act artistic) frizează inefabilul, adică să transmită ceea ce știe dinainte că nu se poate transmite. Dar la David Dorian acest sentiment este mai acut, mai dramatic. Apăsător ca o lespede funerară, generând mai multă singurătate decât pustietățile lichide ce despart Sfânta Elena de vârtejurile de taifun ale Europei.
O iarnă ce nu se mai termină (Finbul?) e anotimpul poeziei lui David Dorian. E iarna resorbției noastre în timp, e viața ca stingere lentă, e ”carnea noastră înaintând domol, ca lava, spre stingere” (Risipire). Căci ne naștem cu incandescențe de lavă, dar le pierdem pe drum, nu știm unde, nu știm când, și nici unde ne duce drumul nu știm, căci el pare a se despleti în tot mai mărunte, mai greu recognoscibile cărări. Devenind o ”curgre asimptotică spre nimic” (Nimic). Iar moartea ne va transforma în ”îngeri căzuți de sus/ cu coarne scormonind văz-duhul/ duh-văzător, așadar, peste ape” (Apocalypso).
E însă o iarnă bântuită de ninsori luminoase, născute parcă ”din respirația lui Dumnezeu” (Cum se nasc ninsorile), de mirosul ”casei de bârne”, cu ”seri monotone și lumină cutremurată” (Munți încălecați), dar și cu ”gândul înmiresmat de primăvară râvnită”, când ”să nu scormonesc în poduri uitate,/ în pivnițele surpate; prin ungherele/ cu așteptări de păianjen ale memoriei” (Finis). Căci la cam atât se reduce, sub suflarea de gheață, țâșnirea incandescentă inițială. Or, această ninsoare (motiv foarte frecvent al volumului) traversează însăși ”iarna istoriei” omului (”în epoca pietrei încă ningea”) și e o formă paradoxală de negare a iernii, e ochiul de lumină ce se naște din chiar miezul întunericului, promisiunea fără de confirmare a unei victorii în alt orizont: ”a uitare de uitare ningea” (O idilă) - cum Cineva cu moartea pre moarte a călcat.
Dar viața în sine nu e biruință (creștină) asupra morții, ci doar eclesiastică ”vânare de vânt”: ”Întorc vorbele unui vânător: alergăm/ toată viața după femei și himere” (Poveste simplă).
Asociată de obicei zilei de iarnă e tristețea, o tristețe materială, grea, ”ca pasărea izbită de-un zid nevăzut” (Șantier), o tristețe pe care ”împăturită [...] o porți sub braț” când vii bâjbâind de la banchetul în care ”te distrezi de moarte”, dar te întorci singur, mereu singur (Banchetul).
Căci ceea ce augumentează tristețea e – oarecum paradoxal – dragostea. O dragoste care nu devine mai niciodată nici philia, nici agape, ci rămâne un pustiitor eros, generator de cenușă și zgură într-un suflet ”ca un pământ uscat”, ahtiat ”să primească/ dezlănțuirea ploii peste acoperișuri” (Romance). O senzualitate oarecum feminină (în sensul receptării lumii preponderent prin simțuri, exacerbate), în care până și ”îngerii se iubesc frenetic” (Finis), se întinde ”de la cea mai nerușinată călugăriță” la ”cea mai ingenuă femeie a străzii” (O altă poveste). Căci Ea e demonul ce ”la flacăra unghiilor se roagă/ își poartă trupul slăvit între palme” (Sensul mișcării), dispusă mereu doar ”în clopotul rochiei de catifele să ardă” (Romance), ”sfârșească-se numele ei” (Dihotomii). E un erotism teluric care nu urcă, ci doar coboară, de la senzualitatea ”unduirilor ierbii”, la ”sălbatice herghelii sub pământ” (Romance). Adusă în decor citadin, iubirea – amintire fierbinte – se desfășoară mereu într-un decor degradat (substitut de infern), ”printre ziduri leproase”, în interioare în care se strecoară ”pe ferestre o lumină bolnavă, cerul cât un prapur decolorat”; și se reduce, în fond, la pendularea unei umbre ”între tine și tine” (Dimineață de Crăciun, cu Sonia).
Dar această senzualitate este (ca la Arghezi) însăși sursa tensiunii dintre om și lume, la rându-i, însăși materia brută a poeziei. În acest orizont se explică și preferința pentru gusturile fruste, pentru miresmele tari, pentru tristețea ”luminoasă că te dor ochii” (Primăvara. De înviere). În acest orizont suntem (la tinerețe) ”păsări ascuțindu-și aripile de piatra cerului”; iar (la bătrânețe), îndrăgostitul (pe care ”femei singuratice l-au așteptat între pulpele nopților/ i s-au dăruit în vise sălbatice” - Rugă) – doar un ”faun cu blana aspră și roasă” (Pastorală).
Dacă senzualitatea este, ziceam, materia brută a poeziei – dar Poezia? Ce mai e Poezia? Oricum, ea-și pierde (la David Dorian și la generația sa) întâi de toate majuscula. Accentele s-au mutat de mult de pe ars longa, pe vita brevis; ultima, viața – iubită cu atât mai pătimaș, cu cât ți-e mai puțin fidelă. Iar, filtrată prin poezie, viața capătă ceva artificial, asemeni gheișei grațioase, cu obrazul acoperit de ”pudra groasă/ peruca pudrată; ca fesele Cupidonului dolofan”, devenind ”protagonista jucăușă în filme siropoase/ printre alte mizerii de filme pentru adulți/ cu gât de lebădă și sânișorul alb cum ceara de albină/ suspinând de doruri multe; dansând/ în clopotul crinolinei menuetul de Bach” (Din memoria unei gheișe).
”Jos Arta, căci s-a prostituat!”, clamau (cu forța revoltei) avangardiștii. David Dorian nu are forța revoltei. Dar are subtilitatea ironiei și, mai ales, penelul unui Edgar Degas. Pentru propria-i conștiință, el nu e decât bufonul poeziei, care doar mai ”bruiază” derularea vieții reificate (aerul însuși apare ca ”spart în cioburi”, în Scenă dramatică), mercantilizate, turnate în formule de maximă eficiență și cuprindere rațională; formule și cuvinte dintre care tocmai tăcerea a dispărut, roasă de ”șoricelul alb” al rațiunii noastre atotpenetrante (Versuri bruiate de bufonul poeziei).
Poetul (care nu vorbește mai niciodată despre sine la persoana I) e un Hamlet ce ”se încaieră cu soarta pentru trupul Ofeliei”, topită în frigul lumii, scăpată, ca o pasăre caldă, din ”frigul mâinilor” adoratorului, rămas doar ”cu rochia [...] mucegăită pe maluri”. Timp în care ”lumina iernii” își varsă deja otrava în ”paharele [ce] clănțăne” (Hamlet). Sau e un ”Narcis oglindindu-se în pagina albă”, în care ”își vede chipul de înecat”; o paiață în pieptul căreia ”se aprind tristeți de paie”, în timp ce în lume ”prin lucarne gerul își revarsă dantela” și răsună tristețea unei nevăzute flașnete din care se varsă ”muzica unui înger învârtind manivela”. Lumea însăși nu-i decât un ”basm” deturnat, golit de seva încrederii, redus la o stranie butaforie (Basm). O lume ce cască oarbe goluri, din care mai crește – fecundată – doar spaima. Iar dragostea nu doar că nu mai învinge, dar nici măcar nu-și are totdeauna izvorul în viață, în amintirile și senzațiile fierbinți, juvenile (”în ceaiul de tei cu madlene”), ci ”în cărțile purtate la subțioară” (Dintr-o nuvelă), devenite, parcă, la rându-le, vorbe, vorbe, vorbe...
Există la David Dorian un sesizabil dialog, tematic și motivic, cu marile nume ale literaturii universale: nu doar cu Proust sau Shakespeare (cum s-a văzut mai sus), ci și cu Cehov (o poezie se numește Dramă la vânătoare), cu Dante (în Apocalypso întâlnim imaginea unei lumi hipertehnologizate, reduse la ”momentul zero”, care amintește de marele florentin), cu Franҫois Villon (mai ales prin amintitele zăpezi și ninsori), dar mai ales cu Bacovia, adevărat spirit tutelar al lui David Dorian (prin atmosfera generală, dar și prin titluri, uneori repetitive, precum Finis, Nimic, Nocturnă, Romance).
După umila noastră părere s-ar putea vorbi chiar de un dialog valoric cu astfel de nume. Din păcate, suntem, la Bistrița, prea marginali pentru a-l impune pe David Dorian după cum merită. Un lucru însă putem face: să-l citim.
Adaugă comentariu nou