Victor Știr: Pacea și„Jucăreaua cu tiriflix”

Un scriitor olandez de cândva, Johan Huizinga, a scris o carte intitulată Homo ludens care, spune-se, s- ar ocupa de aspectul jocului din cultură, în care omul ar avea între determinările activității sale și pe aceea de a se juca. Cu alte cuvinte, un artist pictează în interior și pe lângă minunile pe care le vede că-i ies de sub mână, se bucură și pentru un fel de dezinvoltură autogenerativă care îi împrospătează energia și pofta de a lucra fără a obosi. Este ca și cum, s-ar și juca precum copilul care zace în el de când l-a prins pasiunea pentru arta sa.

Despre relația dintre omul matur și copilul care îl susține din interiorul aceleiași minți s-au exprimat atât genii, să- l amintim pe Constantin Brâncuși care credea că atunci când a murit copilul din noi, se sfârșește și posibilitatea creativității artistice de ordin superior, cât și alții, crezând că niciodată nu piere copilul din noi și acesta chiar încerca, văzând cum trece timpul prin ființa în care locuiește, să și câștige ”teritoriul” stăpânit la începutul vieții sale. Astfel, a da în mintea copiilor pare dintr-un punct de vedere ceva firesc, pentru a se închide cercul ființării omului în forma de existență umană. Cineva mai inspirat  a spus sintetic: „Orice cal moare cu minte de mânz”.

Observând lumea oamenilor politici, se poate constata că și între cei pe care-i pretindem foarte serioși, îi întâlnim pe unii care se manifestă copilărește, și nu ne referim numai la dezinvoltul președinte al țării de astăzi, ci și la alții dinainte, din țara noastră sau din străinătate. O probă de calibru a dat o președintele Boris Yelțin când, probabil, puțin ”mustit”, a luat bagheta și a dirijat ca un maestru formația muzicală de la ceremonia primirii unei personalități politice străine în Rusia.

Nu știm dacă greșim sau nu, dar cea mai mare copilărie și cea mai periculoasă din lumea de astăzi pare pofta unor  state de a se dota cu bomba atomică, „ jucăreaua” de unică folosință: Ai explodat-o, nu-i mai poți trage ceasul pentru a doua oară, nici nu mai vezi lumea dacă ești prin jur, aproape.

S- a auzit recent că, Germania ar dori să se doteze cu bomba atomic, întrucât o posedă Franța și Anglia pe continent și, probabil, pentru a intra în rândul lumii bune, Berlinul socotește că i s-ar conveni această satisfacere a orgoliului de primă putere economica a Europei. Această ambiție este una foarte periculoasă, deoarece nu se știe când mai apare la conducerea Germaniei, nu în caporal, ci chiar un Mareșal cu aceleași păcătoase idei. Pe cât de cumsecade este germanul de rând, pe atât de trăsnit și manipulabil poate fi un lider care se crede mântuitorul națiunii. Pe de altă parte, probabil că, Germania socotește un afront poziția Franței, puțin buricoasă, când vine vorba de armate europeană sau de gonirea americanilor din Europa. La ascendentul pe care vrea să-l arate Germania, nu poate sta nepăsătoare Polonia, aflată în câștig de înălțime și având experiența tristă a dispariției din istoria politică a Europei vreme de sute de ani.

Există punctul de vedere care spune că asemenea pretenții ar fi sustenabile, dar sunt la fel de convingătoare cele privitoare la pericolul extrem, la ilogica blocare a unor excepționale fonduri naționale, a creșterii pericolului probabilistic al detonării prin înmulțirea numărului de focoase la nivel mondial.

Ori pe ce parte am întoarce chestiunea, înmulțirea bombelor atomice constituie o creștere a pericolului pentru planetă și arma de distrugere în masă nu este o ”jucărea cu tiriflix”, chiar dacă oamenii polițiști sunt niște copii cu părul alb.

Victor Știr