VERSUL LIBER ŞI ESTETICA SA

Versul liber a fost o dezbatere în special a literaturii franceze, poeţii francezi au resimţit mai mult nevoia de libertate metrică. Încă din secolul 18, mulţi cercetători caută posibilitatea unei alte forme de vers, ei văd clar evoluţia alexandrinului, pentru expresivitate, către o proză ritmică deosebită de proza de amvon. În următorul secol, J.M.Guzan, Ernest Renan, Gustave Lauson anunţă, dacă nu chiar moartea versului tradiţional, oricum, îmbogăţirea prozei cu forme ritmice necunoscute, un nou mijloc de expresie. Baudelaire anticipă miracolul unei proze poetice, muzicale, în care lipsesc ritmul şi rima, bine adaptabilă la mişcările lirice sufleteşti. Poeţii simbolişti adoptă fidelitatea versului faţă de mişcările sensibilităţii. Unitatea versului liber constă într-un număr sau ritm de vocale şi consoane, care formează o celulă organică şi independentă, aşadar i se îngăduie fiecărui poet să-şi conceapă strofa, să-şi adopte ritmul propriu şi individual. Baudelaire spunea, pozia tradiţională se deosebeşte de proză printr-o anumită ordine, cea simbolistă vrea să se deosebească prin muzică. Dacă versul romantic slab se distinge prin rimă, putând să se confunde cu proza, versul liber poate fi confundat cu o proză poetică ritmată şi cadenţată, un fel de muzică. Influenţa muzicii simfonice, ca element al versilibrismului simbolist este susţinută de Mallarme, acesta, la masa sa de lucru, adept al versului clasic, îndemna public pe cei tineri, în experinţele lor metrice şi admitea noul ideal liric, care s-ar fi făcut după estetica muzicii de concert. Se recunoaşte în Wagner un exemplu de ceea ce visa el însuşi despre poemul total.
Ideea nouă a simboliştilor privea principiul însuşi al versului şi tumultul sufletului modern şi ataca măsura şi strofa ca fixităţi arbitrare, cultivând exclusiv ritmul intern. Însă interiorul emoţiilor, stare admisă şi de simbolişti, generează ritmul extern şi de aici, versificaţia nouă ca şi cea tradiţională, stau fundamental pe acelaşi dublu, psihologic şi matematic, iar în cazuri imperfecte, versul clasic sacrifică loialitatea faţă de variatele mişcări ale emoţiei, ritmului matematic, iar versul liber sacrifică ritmul matematic ritmului intern.
Reforma simbolistă a versului reafirmă dependenţa ritmului matematic de ritmul psihologic. Definiţia şi estetica versului nou sunt, în principiu, definiţia şi estetica versului tradiţional. Versul liber nu are o definiţie şi o estetică proprie. Lipindu-se de tipicitatea metrului şi strofei şi deseori de rimă, forma nouă, ca şi forma veche, rămâne de studiat la fiecare poet în parte. Estetica versificaţiei noi nu există în sine, există ritmurile individual libere.
Dan Popescu