Viorel Valer Purja, „Trebuia să vin în Spania ca să-mi pot indeplini visul”

Se spune că, atunci când simţi că-ţi plouă-n suflet, musa-i să-ţi iei umbrelă. Însă ce umbrelă poate ţine la distanţă păsările negre ce roiesc deasupra capului decât reîntoarcerea dumnezeiească la cele sfinte ale neamului românesc, credinţa şi cultura?

Orice am face şi oriunde am fi, tot legaţi de pământul natal suntem, iar oamenii care scot nestematele tradiţiilor la suprafaţă, în momentele susmenţionate, devin umbrelele despre care vorbeam.

Mama mi-a pus numele de Viorel după personajul lui Coşbuc al nostru, soţia mea ar fi trebuit să fie Zamfira, dar o cheamă Ana, la fel ca personajul lui Rebreanu

Personajul din aceste rânduri vine dintr-unul binecuvântat de Dumnezeu, Târlişiua, satul unde Liviu Rebreanu a văzut lumina zilei şi mulţi din eroii săi s-au plimbat aievea pe uliţele acestuia. A venit în urmă cu 7 ani, la nici 21 de ani, nici armata făcută, cu gândul avut de toţi tinerii care lasă mama şi tată, prieteni şi, poate iubită, şi caută alte locuri pe care să-şi construiască visele de atingere a statutului de om. Viorel Valer Purja s-a pomenit în faţa deciziei luate şi, fără să mai stea pe gânduri, s-a rupt de locul menţionat mai sus şi a îngroşat rândurile celor veniţi în Spania într-o vreme când lucrurile nu erau tocmai limpezi, cum par a fi acum. Atunci era nevoie de viză pe care o obţineai prin diferite subterfugii. Abia terminase liceul când a îmbrăcat pentru prima oară salopeta de constructor alături de tatăl şi fraţii săi mai mari. Aici, într-adevăr, l-a aşteptat sora sa unde a stat o perioadă. Ca toti românii, primul loc de muncă a fost în construcţii, alături de cumnatul său.

Spuneam cândva că unele locuri sunt aşezate în viaţa noastră cu atâta însemnătate încât orice am face, destinul ne aduce aminte de ele.

Cum Viorel a văzut lumina zilei în acelaşi sat ca Liviu Rebreanu, viaţa i-a adus în faţă o Ană, originară din Leşu Năsăudului, asta ca să-i aducă aminte de eroii lui Rebreanu, mai ales cei din Ion, a cărui acţiune se petrece chiar în satul său, iar glanetaşul, omul care cânta la glanetă, poate fi întâlni şi astăzi la petrecerile celor din Târlişua. De fapt, în sat există chiar un grup folcloric cu acest nume, animat de Lenuţa Purja, dar despre asta cu altă ocazie. Am amintit numele marii artiste aici, pentru că el are un loc anume în drumul ales de Viorel spre a-şi îndeplini visul, acela de a scoate din lada de zestre a frumuseţii poporului român tot ce are mai de preţ, folclorul.

Veneau vecinii sa-l vadă pe feciorul lui Leontin

La sfârşitul anului 2002 merge pentru prima oară acasă, din Spania. „Vedeţi, îmi spune el, am mai fost plecat de acasă, cu lucrul, câte două trei luni, dar eram cu tata cu fraţii mei, acum era altceva. Veneau vecinii pe rând să-l vadă pe feciorul lui Leontin, că a venit din Spania. Parcă fusesem plecat de o veşnicie!

În acel timp voiau să mă insor cu o fată din sat, dar a intervenit plecarea în Spania şi a întrerupt orice discuţie. A doua oară, când am fost acasă, am fost şi cu Ana. Reacţia a fost una normală. Noi deja locuiam împreună aici de un an şi ceva, aşa că au avut destul timp să se acomodeze. Ceea ce pot să spun este părinţii mei acum nu ar da-o pe Ana lor pe nimeni altcineva din lume, o iubesc ca pe mine”.

Acum Viorel are toate motivele din lume să fie fericit, în familia a apărut iulia, fetiţa lor care abia are trei luni de zile, dar a devenit centrul universului pentru el şi Ana. Este mândru de locurile lui de baştină, de încărcătura spirituală pe care i-au dat-o, poate de aceea zice în prezentarea sa, păstrând numele mamei ca pe o icoană, iar viaţa mea se aşează acum, precum pe firul de tort al folclorului românesc. Trebuia să vin în Spania ca să pot duce visul la capăt. Începuturile au fost în strana bisericii unde cântam de sărbători, alături de toti ceilalţi săteni ai mei, iar portul popular l-am adus de la origini, aşa cum l-au lăsat bătrânii noştri.

Fără să vrem, am alunecat uşor spre capitolul folclor, unde Viorel se mişcă precum peştele in apă. Numai să-i dai un pic de ghes, şi apoi să te ţii la el.

În urmă cu un an şi ceva am auzit că a venit în Madrid şi Lenuţa Purja, îndrăgita interpretă a cântecului năsăudean, pentru a participa la un festival internaţional de folclor din Mostoles. Vizita s-a prelungit, şi aşa am ajuns să intru în vizorul dumneaei, să mă asculte şi să-mi propună să fac parte din Ansamblul Românaşul”, înfiinţat în aprilie, acest an, de asociaţia cu acelaşi nume cu girul Ambasadei Române din Madrid, şi sprijinul CC Hispano-Român din Coslada şi al ICR. Cei peste 20 de membri, din care numai solişti sunt 7, dansatori, orchestra, au adus în inimile românilor care i-au ascultat bucuria reîntâlnirii cu folcloruil autentic, dar şi cu tradiţiile populare româneşti. Am adus capra, aşa cum se joacă ea în Bistriţa Năsăud, Lenuţa a pus în scenă Cununa, obicei secular întâlnit şi acum în verile satului nostru când oamenii încep secerisul grâului”.

Puterea de acasă

Trebuie să mai fac menţiunea necesară ca de la 1 ianuarie 2009, Viorel Valer Purja se află la cârma ansamblului folcloric Românaşul şi, ca orice pătimitor pe tărâmul cântecului şi portului popular, vrea să continue strădania Lenuţei Purja, cea de a duce mai departe mesajul de frumusdeţe spirituală a unor oameni care, deşi presaţi de alte probleme, caută şi găsesc în cântec şi dans puterea de acasă de a merge mai departe.

Vreau să fac oameni fericiţi, să nu plângă atunci când aud cântecul nostru popular

Dincolo de cifre şi date, de mulţimea literelor azvârlite pe o coală de hârtie, ceea ce rămâne este visul unui tânar de a găsi puterea şi înţelegerea de a se apleca spre ceea ce iubeşte cel mai mult, spre ceea ce are în suflet de când era copil, şi mergea la biserică, de Sărbători, de când se aşeza în mijlşocul oamenilor şi el cânta. Aici a continuat să facă acelaşi lucru, numai că, din păcate, auditoriul său are atâtea probleme de rezolvat cu viaţa încât, clipele unui cântec ii duc la rădăcinile de acasă iar umezeala ochilor nu întarzie să apară

„Vreau să fac oameni fericiţi, să nu plângă atunci când aud cântecul românesc, să râdă şi să fie bucuroşi, zice Viorel, după experienţa spectacolelor avute cu ansamblul.

Dar cum focului să nu lăcrimezi , la patru mii de kilometri de casă, la timpul scurs între tine şi ai tăi, la dorul de pământul din faţa casei şi la hora lăutarilor din duminicile noastre româneşti?

Cum poţi să stai şi să fii un simplu spectator când lumea ta reală se derulează unde nici nu te-ai fi gândit şi preţ de două ore te simţi din nou acasă?

Şi asta graţie unor oameni care şi-au luat ca scut împotriva relelor vieţi şi societăţii cântecul şi portul nostru popular, datorită lor redevenim ceea ce nu am încetat să fim niciodată-ROMÂNI!

Marin Traşcă