Zile premergătoare apariţiei unui tom necesar

În 16 octombrie 2015, revista Discobolul a sărbătorit un sfert de veac de existenţă. Deşi afişul preciza, cumva exclusivist, că la sărbătoare participau redactori-şefi de la cele mai importante reviste literare din ţară, scriitori, critici şi profesori universitari, ceva m-a îndemnat să-l sun pe Menuţ Maximinian, tânăr ziarist, scriitor, poet și publicist de la Bistrița şi să-l întreb dacă participă la eveniment.

– „Sunt împreună cu profesorul Vasile V. Filip şi acuma intenţionam să vă sunăm, doamna Oșorheian!, mi-a răspuns Menuț Maximinian. Venim la Alba Iulia, nu acum, ci pe data de 17 octombrie 2015, la invitaţia părintelui Jan Nicolae. Ne va însoţi şi profesorul George Ţâra. Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, împreună cu partenerii săi (Complexul național muzeal ASTRA din Sibiu, Centrul de cultură Alba „Augustin Bena” și Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia), la inițiativa domnului profesor Ilie Moise, organizează, totuși, până la urmă (deși nimeni nu se mai aștepta la acest lucru în cursul anului 2015) cea de-a XII-a ediție a Colocviilor de etnografie și folclor „Gheorghe Pavelescu”, sub genericul „Centenar Gheorghe Pavelescu”. Cazarea o avem la Hotel Cetate şi sperăm să ne întâlnim. Ne-am bucura s-o întâlnim şi pe doamna cercetător dr. Gabriela Mircea”.

Doar pe scurt, (dar nu în treacăt), să ne reamintim cine a fost Gheorghe Pavelescu.

Gheorghe Pavelescu s-a născut în satul Purcăreți din comuna Pianu, Alba, o localitate cu veche tradiție păstorească, la 18/31 martie 1915. A urmat studiile primare în satul natal, studiile gimnaziale la Sebeș şi liceale la Orăștie.  A fost licențiat în filosofie (specialitatea Sociologie rurală, filosofie și estetică literară) al Universității din Cluj (1940). În 1942, a obţinut titlul de doctor în „Sociologie” la Universitatea din Bucureşti (cu Dimitrie Gusti – tema fiind „Cercetarea asupra magiei în Munţii Apuseni”), precum și titlul de doctor în „filosofia culturii” al Universităţii din Cluj – Sibiu (cu Lucian Blaga – tema era: „Mana în folclorul românesc. Contribuții pentru cunoașterea magicului”). Mai apoi, a absolvit „Seminarul pedagogic universitar” din Bucureşti. În anul 1945 a obţinut titlul de doctor în „etnografie şi folclor”, al Universităţii din Cluj (cu Romulus Vuia – tema a fost:  „Cercetări asupra folclorului din sudul judeţului Bihor”). Titlurile de doctor le-a obţinut cu calificativul „magna cum laudae”. La nici 30 de ani, devenea doctor în trei domenii diferite, sub conducerea celor trei nume prestigioase ale culturii românești, amintite anterior. După marginalizarea sa, în anul 1953 a obţinut „din oficiu” definitivatul în învăţământ (fiind îndepărtat din cercetare), apoi gradul didactic II în învăţământ (1960), iar în 1966 gradul didactic I în învăţământ. Gheorghe Pavelescu a ocupat de timpuriu posturi universitare, a fost director al Secției de artă populară a Muzeului național de artă și arheologie din București, apoi director al Muzeului etnografic al Transilvaniei, dar din anii '50 s-a reîntors în zona sa de baștină și și-a continuat cercetările etnografice, pe cont propriu. A urmat, astfel, o perioadă de 20 de ani, în care profesorul Pavelescu, din cauza condițiilor politice, și-a desfășurat activitatea în învățământul de cultură generală, predând la școlile din Sebeșul de Jos, Săliște,  Cisnădie etc. Doar din 1972 a revenit, ca profesor la Facultatea de filologie și istorie din Sibiu, predând cursurile Bazele etnografiei şi Antropologie socială. În 1980 s-a pensionat, iar din 1992 și-a reluat activitatea didactică la Facultatea de litere și istorie din Sibiu, reactivată după 1989.

Activitatea profesorului Gheorghe Pavelescu este sintetizată de etnologul Ion Taloș astfel: „Cine vede azi cele aproximativ 200 de lucrări publicate de profesorul Gheorghe Pavelescu, fără a cunoaște biografia întortocheată a autorului lor, va crede că d-sa a fost permanent angajat în serviciul cercetărilor de cultură populară, fără hiatusuri și fără probleme. Dar oare a fost așa? Căci profesorul Gheorghe Pavelescu și-a exercitat meseria de cercetător și la școala elementară, ca la universitate. Mai mult, în acele condiții dificile, folclorul a reprezentat sprijinul moral și speranța specialistului că va recuceri cele pierdute. Acest om ales, generos, constituie un strălucit exemplu despre faptul că onoarea și munca pot învinge dificultățile vieții și pot aduce satisfacții care le fac mai mult sau mai puțin uitate”.

Detaliată, activitatea profesorului Gheorghe Pavelescu este prezentată în „Seria ethnologica” nr. 5 – Centenar Gheorghe Pavelescu, număr editat în anul 2015, de Consiliul Judeţean Alba şi de Centrul de Cultură „Augustin Bena” Alba Iulia. Documentarul este realizat de profesor Daniela Floroian (directorul Centrului de Cultură „Augustin Bena”) – coordonatorul proiectului, avându-i ca referenţi ştiinţifici pe: prof. univ. dr. Ilie Moise şi conf. univ. dr. Amalia Pavelescu (fiica reputatului etnolog Gh. Pavelescu).

Gheorghe Pavelescu a fost între puținii elevi ai lui Lucian Blaga care au atins secolul XXI.

Ca elev, învățase pe de rost versurile din câteva volume blagiene apărute până atunci, uimindu-și profesorii. Ca student, Gh. Pavelescu este și primul care a salutat, într-un articol de ziar, numirea lui Lucian Blaga la Universitatea din Cluj. În calitatea sa de discipol al lui Blaga, Gheorghe Pavelescu rememorează „discuțiile fără cuvinte” purtate cu marele filozof român, încheiate mereu cu urarea lui Blaga, „Toate cele bune!”: Îi cunoșteam bine felul său de a fi și-i respectam tăcerea. De aceea ne plimbam uneori timp îndelungat fără să ne spunem nici un cuvânt. Colegii mă ironizau adesea pentru discuțiile noastre fără cuvinte. Dar, la sfârșitul unor astfel de tăceri, Blaga termina întotdeauna cu o spovedanie care era ca un fel de concluzie a ceea ce gândise între timp”. Asemenea discuții, în care Blaga pomenea despre Leo Frobenius, Ludwig Klages, Edgar Daqué, Mahatma Gandhi, Hugo Marti, Rainer Maria Rilke și alții, pe care i-a cunoscut personal sau numai prin intermediul unor texte publicate, aruncă noi lumini asupra orizontului cultural al lui Gh. Pavelescu.

Distincții primite de Gh. Pavelescu: Ordinului național pentru merit (2000); Doctor honoris causa al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu și al Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia; Cetățean de onoare al municipiilor Cluj, Sibiu și Sebes etc.

Anual, cu începere din 2003, se organizează la Alba Iulia Colocviile de etnografie și folclor, care îi poartă numele, în semn de recunoaștere pentru personalitatea și pentru continuarea, de către noile generații, a cercetărilor întreprinse de către reputatul om de știință și prețuitor al civilizației și culturii tradiționale românești.

Evenimentul din 2015 și-a propus să reunească specialiști cu preocupări similare și abordări personale, din spații geografice diferite, pe teme de interes contemporan, din perspectivă antropologică, etnografică și sociologică şi a început în 16 octombrie 2015 - la Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu.

În data de 17 octombrie 2015, colocviile au continuat la  Facultatea de teologie ortodoxă din cadrul Universităţii „1 Decembrie 1918” Alba Iulia unde au fost susţinute următoarele comunicări – potrivit programului:

1. Beniamino Faoro, preşedintele UCEE Bruxelles - România – Limitele sustenabilităţii societăţii contemporane;

2. Ilie Moise, de la Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu – Întâlniri esenţiale;

3. Ştefan  Şt. Lazăr – Gheorghe Pavelescu şi pictura populară;

4. Corina Mihăiescu – Pe urmele prof. Gh. Pavelescu – o cercetare etnologică în comuna Pianu, judeţul Alba;

5. Andreea Buzaş – Gh. Pevelescu în arhiva Asociaţiei folcloriştilor şi etnografilor din judeţul Sibiu, culegeri de folclor;

6. Pamfil Bilţu – Elemente cosmice de mare vechime în cultura populară din Maramureş;

7. Sultana Avram – Arta şi magia umbrei;

8. Gabriela Luca – Vraciul, iniţiere şi strategii terapeutice;

9. Rodica Brad – Medicina empirică la Gura Râului;

10. Marta Afloarei – Receptarea contemporană a factorului folcloric;

11. Diana Lipuleac – O nouă dimensiune a faptului folcloric: descântul de deochi;

12. Clementina Mihăilescu – Poezia Elenei Moisei – expresie a raportului antropologie şi creativitate umană;

13. Emilia Tomescu – Rolul Radio Islam în păstrarea identităţii culturale şi religioase a comunităţii musulmane din Sibiu;

14. Emilia Sorescu, Sorina Corman – Între sensul bătrâneţii şi bătrâneţe cu sens.

Au mai susţinut comunicări: Amalia Pavelescu de la Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu; Ioana Rustoiu de la Muzeul naţional al „Unirii” din Alba Iulia; Ioan Şt. Lazea, Marin Marian Bălașa de la Institutul de etnografie și folclor „Constantin Brăiloiu” București; Cristian Istrătescu din Târgovişte (trăitor şi în Germania); Ion Taloș de la Universitatea Köln; Monica Mottin - London Metropolitan University; Oprişan I. Ionel – Bucureşti; Nicolae Lupu – Bucureşti; Jan Nicolae, Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia.

Etnologii Vasile V. Filip şi Menuţ Maximinian au prezentat volumul (în curs de tipărire atunci, tipărit la ora actuală de Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca) „Cultura tradiţională imaterială românească din Bistriţa-Năsăud. Sărbătorile ciclului social şi calendaristic sau Munci şi zile în Ţinutul Bistriţei şi Năsăudului”. Din cele două volume planificate să acopere întreaga „Cultură imaterială românească de pe meleagurile judeţului Bistriţa-Năsăud”, prima serie - „Riturile de trecere” (care cuprinde ciclul individual şi familial, cum sunt naşterea, nunta şi înmormântarea), apăruse în anul  2012.

Din volumul (în curs de tipărire), profesorul dr. Vasile V. Filip a prezentat comunicarea „Sfântul Nicolae (Moş Nicolae, Sânnicoară, 6 dec.) în câteva legende şi colinde din ţinutul Bistriţa-Năsăud” – comunicare cuprinsă în volumul II intitulat Cultura tradiţională imaterială românească din Bistriţa-Năsăud. Sărbătorile ciclului social şi calendaristic sau Munci şi zile în ţinutul Bistriţei şi Năsăudului, la p. 52.

Comunicarea a stârnit interesul auditoriului şi, pentru că cercetătorul Vasile V. Filip este un nume recunoscut în etnografia și etnologia actuală românească, i s-au cerut câteva precizări lămuritoare. Precizările făcute de cercetător au fost bine documentate şi convingătoare.

Scriitorul Menuţ Maximinian a prezentat „Cununa grâului” – un obicei străvechi prin care se aduce laudă pământului roditor, dar şi secerătorilor. Această muncă a câmpului, nu uşoară, ci anevoioasă şi aspră era prilej de bucurie pentru lucrul împlinit. E adevărat că la ora actuală sunt mai rare satele în care se coace pâinea, aceasta fiind cumpărată de la magazin, dar cei care am prins obiceiul (mă număr și eu printre cei care îl cunosc) credem în cercetarea autentică și profesionistă la care s-a angajat Menuţ Maximiniam, adunând informaţii din: Salva, Manic, Feldru, Leşu, Maieru, Nepos, Zagra, Şanţ, Valea Gersii, Tăure, Poiana Ilvei, Dumbrăveni, Rodna, Rebişoara şi Perişor.

Frumosul obicei s-a practicat şi în alte sate româneşti şi credem că cercetătorul nu poartă niciun păcat că ni l-a prezentat la aceste Colocvii, așa cum mai poate fi el surprins în tradiția locală, cuprinzându-l în volumul al II-lea, amintit mai sus, la p. 446 – 465. De fapt, cercetătorul încheie Capitolul XXV chiar aşa: „Azi, Cununa [secerişului] a devenit mai mult un obicei scenic. Cauzele dispariţiei în timp a obiceiului cununii grâului sunt mecanizarea agriculturii, <stingerea> ţăranilor care-l practicau cu drag, nefolosirea secerii şi [dispariţia] clăcilor tradiţionale”.

Despre volumul Cultura tradiţională imaterială românească din Bistriţa-Năsăud. Sărbătorile ciclului social şi calendaristic sau Munci şi zile în ţinutul Bistriţei şi Năsăudului s-au făcut câteva menţiuni.

Ca un dar de Sfântul Vasile, în 1 ianuarie 2016, doamna Elena M. Câmpan semnează în Răsunetul. Cotidianul bistriţenilor de oriunde „O cercetare asupra calendarului creştin şi laic”, în care precizează: „Vasile V. Filip şi Menuţ Maximinian s-au conformat corespunzător şi au îndeplinit o datorie majoră scriind această carte. O carte în care încap secole de existenţă, cu nuanţe, cu schimbări şi schimburi, dar care păstrează vie, nealterată, credinţa transmisă din generaţie în generaţie, obiceiurile simple, fireşti, datinile străbune. Nimic elitist şi sofisticat în această lucrare de căpătâi, de suflet, ci dimpotrivă, materia cărţii atrage ca un magnet, cu căldură, cu convingere, şi prezintă oglinda satului veşnic în care ne privim, din când în când, chipul. Apărută în plin proces de îndepărtare de satul românesc, cercetarea este o pledoarie, chiar şi acum, în al doisprezecelea ceas, pentru întoarcere la origini, la izvor, la tradiţii, cu un strigăt la cotitura timpului: „Quo vadis, Domine?”

După o săptămână bună, în 08.01.2016, tot în Răsunetul. Cotidianul bistriţenilor de oriunde, scriitorul Cornel Cotuţiu, sub titlul „Se conturează la Bistrița-Năsăud o exegeză etnoculturală monumentală”, aduce aprecieri bine meritate celor doi cercetători, Vasile V. Filip şi Menuţ Maximinian, care „... au ales în capul formidabilei lor fapte un moto din faimosul Horea Bernea, în finalul căruia e o frază avertisment, provocatoare, acaparatoare, atât pentru cercetătorul de specialitate, cât și (sau mai ales?) pentru cititor: <Dacă omul actual va înțelege cât de sărac este în comparație cu strămoșii săi, va fi un câștig enorm pentru el.> Căci așa, continuu eu, va începe să cunoască frumusețea și bogăția zămislite de înaintași. Și asta vor cei doi cercetători: să ne îmbogățească sufletește, spiritual, moral, să ne întărească existența și prețuirea pentru strămoși, să ne lărgească deschiderea spre frumusețea vieții. Ei si-au gospodărit cele 584 de pagini, în funcție de trebuințe și, presupun, optând pentru sezoanele față de care poartă, intim, o mai mare afecțiune; dar… frățește: Vasile V. Filip investighează „Sezonul rece” – de la Sâmedru (26 oct.) la sărbătorile primăverii timpurii (sintagma îi aparține) - Buna Vestire, 25 martie; iar Menuț Maximinian preia „Sezonul cald” – de la Sângeorz (23 aprilie) la Sfânta Paraschiva (14 oct), având, desigur, ca nivelul cel mai înalt sărbătorile pascale. Această lucrare e genul acela de alcătuire amplă din care rămâi cu folos indiferent ce pagină deschizi (ceea ce nu înseamnă că totul nu e elaborat coerent, fluent). Voiam să spun: frazele au valoare intrinsecă, fiecare pasaj, pagină îți dezvăluie (sau îți certifică) semnificația, simbolul unui obicei, a unei practici, a unei mentalități din vremi trecute.”

În cotidianul amintit mai sus din 21.01.2016, profesorul Mircea Daroşi semnează articolul „Cultura tradiţională imaterială românească din jud. Bistriţa –Năsăud, o carte a identităţii noastre” şi consideră că demersul celor doi cercetători „... poate fi aşezat pe raftul celor mai alese lucrări de specialitate, dar şi pe cel al sufletului. După ce a apărut primul volum, tot atât de consistent şi bogat în informaţii, intitulat <Riturile de trecere>, care cuprinde momentele importante din viaţa omului (naşterea, nunta şi moartea ), cel de-al doilea este un <editorial regal> prin conţinut şi frumuseţe spirituală. Încă din partea introductivă, autorii ne dau informaţii despre felul în care omul acestor locuri şi al acestei culturi se raportează la scurgerea timpului, dar şi despre ideile unor mari gânditori privind regimul temporal pe care îl denumesc: timp practic, timp profan, timp sacru, timp istoric, timp mitic, timp diurn şi timp nocturn. Vasile Filip şi Menuţ Maximinian consideră că cei mai potriviţi termeni utilizaţi de omul culturii tradiţionale ar fi aceia de <timp de lucru> şi <timp de sărbătoare>, de <timp potrivit> sau <nepotrivit> pentru a face ceva.”

Aceste aprecieri bucură, dar şi împovărează. Avem încredere că noile apariţii editoriale semnate de Vasile V. Filip şi de Menuţ Maximinian vor fi de folos atât specialiştilor, cât şi iubitorilor de neam şi ţară. Credem aceasta pentru că cei doi cercetători fac echipă bună, sunt pasionaţi de ceea ce fac, sunt atenţi la detalii şi ştiu cum să se apropie de interlocutori, pentru a intra în ascunzişuri trecute.

La o activitate de o asemenea anvergură, cum sunt Colocviile „Gh. Pavelescu”, auzi, vezi şi mai înveţi câte ceva, dacă eşti interesat de tradiţii. Mai ales când eşti părtaş la obiceiurile desfăşurate „la ele, acasă”.

În ziua de 18 octombrie, s-a organizat o excursie documentară în localitatea Purcăreţi - locul de obârşie a cercetătorului Gheorghe Pavelescu. Localitatea Purcăreţi face parte din comuna Pianu – comună aşezată la poalele Munţilor Şureanu (din Carpaţii Meridionali). Ca să ajungi acolo, mergi pe Valea Pianului, străbaţi localitatea Pianu de Sus şi urci prin localitatea Strungari. Peisajul este fermecător, cred, nu numai într-o zi însorită de toamnă, ci în oricare anotimp. De data asta, am avut parte de o zi însorită. Vreme numai bună pentru cercetătorii interesaţi de stâlpii şi de  crucile funerare specifice şi acestui loc.

Primirea ne-a făcut-o juristul Petruse Marin Ioan – primarul comunei Pianu jud. Alba.

La ora 10⁰⁰ s-a oficiat slujba religioasă, apoi Parastasul de 7 ani de când Gheorghe Pavelescu a trecut la cele veşnice.

Trei cimitire au fost vizitate. Mai întâi cel de la Biserică, unde părintele profesor Jan Nicolae împreună cu preotul din Purcăreţi, Valentin Creț, şi cu protopopul de Sebeş, Ionel Arsu, au oficiat liturghia şi parastasul pentru cercetătorul Gheorghe Pavelescu - trecut la cele veşnice în 2008. Respectându-se datina, participanţii au primit lumânări, colăcei şi suc. Pentru doritori, a fost şi vin.

S-a vizitat şi un cimitir mai vechi, din vecinătatea izvorului de apă. Întrebat, meşterul cioplitor de stălpi funerari n-a ştiut ce reprezintă încrustaţiile de pe stâlpi, dar ne-a precizat că „aşa a învăţat de la înaintaşi”. La întrebarea „De ce la bărbaţi se pune stâlp şi la femei cruce?”, meşterul a răspuns: „Pentru că bărbatul este considerat stălpul casei, iar femeia este cea care duce crucea (greul n. n.) casei”.

Să revenim. După încheierea activităţilor de la biserică, a urmat dezvelirea plăcii comemorative de la Şcoala Generală care a căpătat numele lui „Gheorghe Pavelescu”. Momentul a fost emoţionant şi, alături de primar şi de Amalia Pavelescu, s-au grupat şi elevii şcolii din localitate. Câţiva bătrâni ai satului, îmbrăcaţi în străvechi costume populare, au fost îndemnaţi la poveste. Batistele cusute meticulos şi purtate la şerpar de doi bătrâni au stârnit interes. Întrebat de când dăinuie obiceiul, unul dintre purtători a răspuns: „De când îi lumea, doamnă. Ăla nu-i bărbat, care n-are la curea batistă şi în curea cuţit cu plăsele galbene”.

Gospodari a căror vrednicie merită dusă mai departe, localnicii din Purcăreţi au oferit oaspeţilor o gustare ţărănească de ţinut minte. Femei şi bărbaţi destoinici pentru o asemenea activitate au fost aleşi pentru a împlini gândul bun al organizatorilor acestei activităţi.

Căminul cultural Purcăreţi a fost locul ales pentru gustare. În acest loc curat şi luminos, cu apă curentă, grup sanitar, spaţii pentru păstrat şi pregătit bucatele, mesele au fost întinse pentru oaspeţi. Primarul Marin Ioan Petruse a rostit cuvântul de salut al oaspeţilor, iar preotul a binecuvântat bucatele. Dar ce bucate!... Platouri cu preparate de casă: unt, brânzeturi felurite, cârnaţi, caltaboş, tobă şi vestitul sloi de oaie. Lângă acestea, ceapă roşie şi alte legume de sezon. Pâinea era de casă. Ţuica, vinul şi sucurile au fost nelipsite. Am fost anunţaţi că sunt pregătite şi alte surprize. La care trudesc cei anume aleşi.

Vestitul sloi de oaie este o mâncare specific ciobănească. Despre care aveam ştiinţă, din vremea în care lucram la Liceul industrial nr. 4 din Alba Iulia. Acolo aveam un portar, Iosa, din Pâclişa. Mare oier era Iosa. Când urca sutele lui de oi la Inuri, în fiecare an, făcea stricăciuni holdelor din preajmă. Şi, în fiecare an, primeam la secretariat, de la Judecătoria Alba Iulia câte o poprire pe salar, ca amendă, pentru salariatul nostru Iosa. Chemat de director şi întrebat de ce nu respectă legea şi primeşte mereu amenzi, Iosa a răspuns: „Domnule director, eu respect legea, dar nu le pot duce în spate, că-s multe oi şi unele mai ajung şi prin holde. Plătesc amenda, că m-am învăţat. Dacă trebuie, le dau şi un sloi, că am de unde”. Şi, în momentul acela, intervine secretara şefă, Stela: „Măi Petre, dacă ai de unde, adu-ne şi nouă, să vedem cum e mâncarea asta”. Atunci am mâncat prima dată sloi de oaie, deşi pot spune că sunt fată de oier. Am cerut reţeta. A lui Iosa din Pâclişa este aşa: Carnea dintr-o oaie tânără şi grasă, trecută printr-o limbă de foc (să fie pârlit orice fir de lână rămas din greşeală) se spală, se lasă la desângerat şi se fierbe cu sare, 3 - 4 foi de dafin, o crenguţă de cimbru şi o lingură de boabe de piper, până se desprinde carnea de pe oase. Într-un vas încăpător, se topeşte unt de oaie şi seu şi se adaugă carnea fără oase. Dacă mai trebuie, se adaugă sare. Se păstrează timp mai îndelungat în vase de lut. Pentru consum imediat, compoziţia se pune la sleit în tăvi întinse ca să fie tăiată în bucăţi potrivite.

La Căminul cultural Purcăreţi, ca la un semn, dar parcă din senin, ne-am trezit cu castroanele cu balmoş, lângă care s-au alăturat, în mare grabă, castroane cu o mâncare gustată, de mulţi participanţi, pentru prima dată. Erau cuburi de pâine înturnate în smântână fiartă. Mi se pare că aşa-i zice la mâncarea asta – înturnată.

Cimitirul familiei Pavelescu a fost vizitat în drum spre casa care a fost a lui Gh. Pavelescu. Aici, la cimitirul familiei Pavelescu, a fost şi ceva de lucru. Mai mulţi stâlpi funerari, împovăraţi de vreme, au căzut la pământ. La marginea cimitirului era un fel de adăpost, cu acoperiş, dar nu pot preciza cu ce scop a fost construit. Probabil acolo era o troiţă în vecinătatea căreia îşi adăposteau groparii uneltele? În acest adăpost au fost depozitaţi stălpii funerari căzuţi. Primii care s-au implicat au fost delicata, dar călită în inima muntelui, Amalia Pavelescu, Marin Marian - Bălaşa, Pamfil Bilţiu, dar şi alţii.

Urmaşii cercetătorului Gheorghe Pavelescu deţin nu numai casa, ci şi un mic domeniu. Microbuzul a intrat mai întâi într-un imaş în care păşteau în voie nişte vaci frumoase. În jurul casei un loc larg, în a cărui margine erau rânduite 15 stoguri de fân. Undeva, în spatele casei, este izvorul de apă. Izvor la care Amalia a mers însoţită de câţiva mai buni de picior. Gazdele ne-au poftit în curte şi în casă. În marginea opusă casei vechi, din lemn, mai călduroasă, proprietarii au mai construit o casă. În întregul ei, construcţia este ca o mică cetate. Gospodarii şi-au tras apa în casă, asigurându-şi un anumit grad de confort. O ramură de viţă de vie, îndrumată pe sub streaşina porţilor de la intrarea în curte, aduna în boabele albăstrii razele potolite ale soarelui. Boabe care i-au făcut gura pungă unui curios din grupul oaspeţilor. Grup care a concluzionat că aici eşti mai aproape de cer şi mai tihnit.

Organizatorii ne-au anunţat că suntem aşteptaţi la masă, la Complexul turistic Şapte cetăţi din localitatea Pianu de Sus.

Apoi, participanţii şi-au văzut de drumurile lor... (Note: Seria Ethnologica” nr. 5 – Centenar Gheorghe Pavelescu).