200 de ani de la naşterea poetului revoluţionar Andrei Mureşanu. Lansare de carte, la Bistriţa

Pe 16 noiembrie se împlinesc 200 de ani de la naşterea poetului revoluţionar Andrei Mureşanu. Născut la Bistriţa în anul 1816, în familia arendaşului Teodor, ce avea o moară de argăsit scoarţă, ce abia asigura existenţa familiei (soţia şi cei trei copii), Andrei Mureşanu avea să fie, prin scrierile sale, unul dintre poeţii care au rămas, iată, peste veacuri ca un spirit viu al românismului.
La 200 de ani de la naşterea sa, versurile lui din poemul „Un răsunet” sunt fredonate, devenind parte a Imnului Naţional. Începând cu anul 1994, oraşul natal Bistriţa devine oficial „Oraş al Imnului Naţional”, locuitorii de aici mândrindu-se cu înaintaşul lor, pe care-l cinstesc, an de an, printr-o serie de evenimente la Casa Memorială „Andrei Mureşanu”.
Actuala casă este făcută după modelul celei vechi, care s-a aflat la o oarecare distanţă de aceasta (nu lângă blocul Lama ca acum, ci lângă sediul Apolllo). Începând din acest an, aici a fost amplasat şi bustul lui Andrei Mureşanu, realizat de sculptorul Alexandru Gavrilaş, un alt bust geamăn fiind amplasat, din toamna trecută, pe Aleea Personalităţilor din Parcul „Ştefan cel Mare” din Chişinău. Mai mult, în cinstea sa, la cele două secole de la naştere, Aurel Rău îşi reeditează, la Editura Charmides, manageriată de Gavril Ţărmure, volumul „Andrei Mureşanu în răsăririle magicului”, apărut pentru prima dată acum 20 de ani la Editura Dacia. Merită amintit şi autorul copertei ediţiei actuale, Sergiu Negrean, ce a reuşit să dea, astfel, eleganţă cărţii.
Un gest frumos, de readucere în actualitate a „primului poet român modern din Ardeal” de către confratele lui, poetul Aurel Rău, ambii fiind Cetăţeni de Onoare ai municipiului Bistriţa. Textul scris cu rigurozitate, văzându-se pana intelectualului, este dedicat „unui cântăreţ al timpului şi unui luptător frumos pentru dreptate”, căruia Aurel Rău doreşte, la rândul lui, să-i dacă dreptate „luptând cu timpul”.
Partea critică a cărţii este structurată în şase capitole: „Începuturile”, „Drumul spre culmi”, „În scripturile române”, „Lumini şi umbre”, „În arte şi măiestrii”, „Însemnări din mers”, Aurel Rău reuşind să îl aducă pe Andrei Mureşanu într-o altă ipostază, dovedindu-ne că nu este autorul unei singure poezii. „Poeţii chemaţi vin pe lume fără aprobare prealabilă, ei răsar dintr-o dată, ard şi rămân dincolo de graba de a li se deschide sau închide porţile din partea unor legiuitori dependenţi sau ostili”, spune criticul la începutul demersului său. Apoi, zăboveşte preţ de câteva fraze asupra portretului lui Andrei Mureşanu, văzând aici pe poetul Aurel Rău: „Să-i privim o clipă efigea. Înconjurată de o barbă ca un tiv fin şi de un păr pieptănat într-o lature, cu cărare, faţa-i este largă, precum şi fruntea, are o energie care ezită. Sprâncenele şi ochii nu caută în sus, a zbor, sunt orizontale şi sunt drepţi de o sinceritate caldă. De o bunătate. Mustăţile pe oală, căzute, îi dai o bonomie de sub zarea vieţii, dar şi un fond anxios, încredere controlată de îndoială, care îi vor decide un sfârşit timpuriu şi abrupt, mai răspicat rostit printr-o cută ce-i taie obrazul ca fulgerarea unei dureri de trigemen... În afară de două drumuri peste Carpaţi, în Muntenia, unde trăieşte propăşirile şi înfrângerea unui mare vis, nu călătoreşte nicăieri”. Este unul dintre cele mai frumoase portrete făcute vreodată lui Andrei Mureşanu.
Acest bistriţean, care provine dintr-o familie în care tatăl moare devreme strivit de un car, iar mama rămâne singură şi are grijă de copii. Fraţii mai mari ai poetului, din cauza greutăţilor materiale, nu urmează şcoli înalte, unul ajunge cântăreţ bisericesc, altul îl urmează pe tată în meserie, devenind morar. Doar Andrei, ajutat de împrejurări şi de o înclinaţie deosebită pentru studii, reuşeşte să meargă pe drumul şcolii, mai întâi ajutat de grănicerul Dănilă Doboş din Rodna. În anul 1825 îl găsim ca elev la Şcoala Normală Săsească din Bistriţa, iar apoi la Liceul Piariştilor, fiind printre cei mai buni elevi. În 1832, se mută la Blaj, unde, ajutat de profesorul Nicolae Marin, studiază doi ani filozofie, apoi teologia, avându-l coleg pe George Bariţ, care era cu câţiva ani mai mare şi de care-l leagă o prietenie adâncă. Mediul Blajului, acolo unde se afla şi Timotei Cipariu, îl încurajează pe bistriţean, stimulându-l pe calea lecturii şi a scrisului. Părăseşte acest ţinut legendar în anul 1837, când George Bariţ preia conducerea Şcolii Române din Braşov, obţinând dispensă şi pentru Andrei Mureşanu, care era student în ultimul an, de a intra în învăţământ fără a-şi fi terminat studiile. Din 1838, Andrei Mureşanu este institutor la Braşov, iar din 1840 profesor la Gimnaziul Românesc de aici. Începe să colaboreze cu revistele „Foaie pentru minte” şi „Gazeta de Transilvania”, cu poezii şi articole şi cunoaşte o seamă de poeţi, amintind aici pe Grigore Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, Cezar Boliac, apoi pe Dimitrie Bolintineanu şi Vasile Alecsandri, care veneau vara la băi, la Vâlcele, în apropierea Braşovului. Poezia sa este legată din ce în ce mai mult de frământările sociale ale poporului şi în 1848 îl găsim printre fruntaşii Revoluţiei, inspiraţia divină făcându-l să scrie „Răsunetul”, care devine marşul revoluţionarilor români din Transilvania. După înfrângerea revoluţiei, Andrei Mureşanu, împreună cu Bariţ, merge în Muntenia, unde va fi luat prizonier de armata ţaristă şi dus până în Nordul Moldovei. Se întoarce şi se stabileşte la Sibiu, unde devine funcţionar (concepist guvernial). Aici îşi accentuează cunoştinţele de jurnalism la „Telegraful român”. Treptat, poetul se însingurează, iar rândurile scrise în 1855 prietenului Simion Bărnuţiu confirmă acest lucru: „Domnul meu - spunea el - chemarea mea ar fi să mă cuprind cu Pegasul, aspirînd la Olimp, și ca să o pot face aceasta bine, aveam trebuință de câteva peregrinajuri pe la pământul cel clasic, iar nu să vând participii, sau, mai rău, să traduc guvernului meu hârtii ciocoiești, pe care consorții mei nu le vor, sau nu le pot descifra.”
În ultimii ani ai vieţii, traduce „Nopţile” lui Yong şi o bună parte a „Analelor” lui Tacit, însă manuscrisele nu s-au mai păstrat. Este pensionat mult prea devreme, în 1861, iar pensia nu-i ajunge să întreţină familia. În 1862 îşi tipăreşte primul volum de poezii, care cuprindea mare parte a poeziilor publicate de autor în presă, dar şi traduceri. Cărţile i-ar fi putut aduce o oarecare înviorare în bugetul familiei, dar acestea s-au vândut greu, însuşi Iacob Mureşanu făcând apeluri insistente către publicul român în „Gazeta Transilvaniei” să-l ajute pe poetul aflat în mizerie şi bolnav, cumpărându-i poeziile Societatea Astra îi acordă un premiu de 50 de gableni. După un an, în noaptea de 11 spre 12 octombrie, poetul decedase la doar 46 de ani, în Braşov, în sărăcie, „în urma unui morb nervos îndelungat”, cum scria în anunţul mortuar din „Gazeta Transilvaniei”. A lăsat în urmă un băiat în clasa a VII-a, pe Gheorghe, şi o fetiţă de 11 luni, pe Eleonora, de care va avea mai departe grijă soţia Suzana. În urma unui scandal pe considerente religioase, în favoarea lui Andrei Mureşanu, în cimitirul bisericii de pe Tocile din Braşov, a intervenit Mitropolitul Andrei Şaguna. Cuvântările funebre au fost rostite de preotul Ioan V. Rusu şi de Iacob Mureşanu. Despre ultima perioadă a vieţii lui Andrei Mureşanu, autorul cărţii de faţă, Aurel Rău, spune că are asemănare cu mitul imaginaţiei eminesciene: „Poetul bolnav se limitează la a repeta obsesiv, „mănâncă puţin, nu bea nicio băutură spirtoasă, bea numai apă”, la o întâlnire cu Bariţiu, în timp ce se plimbau în jurul cetăţii. „După zile de absenţă de acasă e văzut pe Tâmpa, într-o ţinută dezordonată, cu haine rupte, bând cu pălăria apă dintr-un izvor. Imagine pură, durabilă, protectoare, ca într-o secvenţă din cartea morţilor şi aceea un cod de iniţiere în ritmica adormirii, trezirii, un ghid în viaţă fără de sfârşit. Modul cum se desparte de viaţă Andrei Mureşanu ca autor al imnului sintetizând evenimentele prin care românii se înscriu în primăvara popoarelor Europei, cu un volum tipărit, favorabil întâmpinat în societate, primul poet ardelean, iar după unii primul român laureat şi sărbătorit pentru aceasta public, un destin întrerupt prea timpuriu, la numai 46 de ani, în plină aşezare pe baze moderne a vieţii politice şi culturale în Principatele Unite, deplâns, celebrat în biserici şi instituţii de învăţământ – nu lasă să se întrevadp nimic, aducând cu o adormire în aprecierea urmaşilor, această particularitate care, privită supratemporal, îi întregeşte un sistem depăşind sfera literaturii”.
Acesta este în mare portretul bistriţenului nostru, cel care reuşeşte prin scrierile sale să facă să vibreze împreună sufletului unui neam.
Cartea lui Aurel Rău vorbeşte despre toate acestea şi, mai mult, despre poezia lui Andrei Mureşanu, fiind la fel ca Ion Buzaşi, apărătorul acestuia, dovedindu-ne prin antologia de poezii „Andrei Mureşanu”, publicată în carte, după ediţia din 1881, că de la poemul „Fetiţa şi păserica”, continuând cu „Teodor şi Măriuţa”, „Vinovatul”, „Aşa mi-a fost ursita”, „Glasul unui român”, „O privire peste lume”, „La muza mea”, „Eremitul din Carpaţi”, „Morarul cu fiul său” avem de-a face cu un poet al vremii şi al vremurilor. Antologia cuprinde nu mai puţin de 19 poezii, caracterizând astfel întreaga creaţie a autorului. „Modul disimulat sau obiectivat şi cel direct, confensare, meditaţie sau cântec, se îmbie deopotrivă acestei voci lirice în anii ei de constituire, vreo cinci, sau de căutare de sine, care le va exclude când sentimentul găsirii este deplin”, spune Aurel Rău.
Încet dar sigur, poetul va reuşi să iasă din aluziv şi din orizontul lecturilor germane, după cum declară Aurel Rău: „Cred că esteticeşte, pentru Andrei Mureşanu, intuirea contopirii mersului său din viitor, cu un bun ritm de marş al unui întreg neam este pecetluită prin izbânda metrică”. Este normal, pentru scrisul acelor vremuri, să plutească până azi, pure clişee de lumină la adresa acestui început demers pe apă între ştiinţă şi lumină, însă trebuie să fim conştienţi de vremurile care s-a scris. Conştiinţa justiţiară se regăseşte festiv în poemul „Omul frumos”: „Frumos e omul, Doamne, când mintea e regină/.../ Pe fruntea lui senină dreptatea străluceşte/ Întocma ca ş-un soare pe sferă când păşeşte/ De nori neturburat”.
Interesante prefeţele celor două ediţii din 1881 ale poeziei lui Andrei Mureşanu, pe care Aurel Rău le inserează în carte, dar şi biografia sa păstrată în acelaşi limbaj din „Gazeta Transilvaniei” din 19 octombrie 1863, după trecerea în veşnicie a acestuia. Ca postfaţă, Aurel Rău şi-a ales un text publicat de Florin Mihăilescu în revista „Viaţa românească”, după prima ediţie a cărţii din anul 1996. Nu vom vorbi aici despre contestatarul lui principal, patronul criticii estetice, Titu Maiorescu, care a intrat în polemică cu Aron Densuşianu pe această temă, pentru că nu acesta este subiectul cărţii, ci dorim să subliniem rolul important pe care Aurel Rău îl are în readucerea la loc de cinste printre cititorii de astăzi ai lui Andrei Mureşanu.
Cartea nu este uşor de citit pentru că cultivă uneori un spirit critic mai accentuat, bazat pe o serie de comparaţii, însă are rolul deosebit de a anula vechile verdicte ale unor critici prin citate edificatoare comentate, puse în contexte deosebite, astfel încât Andrei Mureşanu este aşezat pe un piedestal aparte, aşa cum este prezent şi în Bistriţa printr-o statuia ce străjuieşte piaţa centrală a oraşului natal. Îl felicităm pe Aurel Rău pentru acest demers, iar gestul său de a-l aduce în faţa noastră într-o altă abordare pe Andrei Mureşanu va fi, cu siguranţă, vizibil.
Volumul va fi lansat vineri, de la ora 11, în cadrul Târgului Mare al Bistriţei, la Palatul Culturii şi de la ora 19.00 la Casa Memorială "Andrei Mureşanu".

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]