Acum ştiu cine este Grigore Leşe

În seria „Jurnale” a Editurii Humanitas, alături de însemnările celebrilor Oana Pellea, Valentin Uritescu sau Dan C. Mihăilescu, a apărut volumul „Acum ştiu cine sunt – Însemnări şi aduceri aminte” - Grigore Leşe. Doctor în muzică, cu teza „Horea în grumaz. Consideraţii teoretice şi practice ale interpretării genului dintr-o perspectivă stilistică”, doctor honoris causa al Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad, profesor asociat de etnomuzicologie al Universităţii din Bucureşti, realizator de emisiuni la Radiodifuziunea şi Televiziunea Română, deţinător a numeroase premii, amintind aici doar Marele Premiu APTR, Grigore Leşe este, cu siguranţă, o voce avizată în ceea ce priveşte tradiţiile poporului nostru. Apropiat al bistriţenilor încă din perioada în care îşi lansa primele albume (Cântece de cătănie şi Hori) la Societatea de Concerte Bistriţa, manageriată de Gavril Ţărmure, autorul cărţii a rămas, de-a lungul timpului, prietenul nostru constant. De 60 ani s-au adunat poveştile şi întâmplările trăite cu inima, Grigore Leşe negândindu-se nicio clipă că acestea vor fi aşternute pe hârtie şi vor apărea la o prestigioasă editură, precum Humanitas. Jurnalul său are un mare succes, dovadă fiind faptul că este una dintre cele mai vândute cărţi din librării, la Bistriţa cu greu reuşind să mai fac rost de un volum după ce tirajul a fost epuizat la toate librăriile Aletheia. Însă Casa Cărţii este prietena bistriţenilor şi aşa cartea a ajuns, printr-o nouă comandă, la mine. Accesibilă tuturor şi într-un format în care fiecare vorbă este evidenţiată, cartea ne apropie mai mult de Grigore Leşe, cel care a avut un rol aparte în readucerea cântecului pe cărarea autenticului.
Jurnalul, structurat în patru capitole (Anotimpurile satului meu, Aduceri aminte, Horea în grumaz, relict şamanic şi Însemnări), prezintă destinul unui om născut în făurarul anului 54, când omătul era până-n brâu, care la prima scăldare a avut în apă un bănuţ de argint „cu gândul să am glas atunci când oi creşte”. Dumnezeu i-a dat o voce deosebită, ascultată mai întâi de vecini, mai apoi în sat, în satele vecine, în Capitală şi ... în întreaga lume. Din satul Stoiceni, de la poalele muntelui Şatra, din prima casă de la intrare, situată la buza pădurii, acolo unde iarna căprioarele, lupii şi mistreţii ieşeau în cărare, iar tata bătrân Ionul lui Opriş ieşea cu puşca, de acolo Grigore Leşe ne aduce poveşti trecute în nemurire despre gândurile şi faptele ţăranului nostru, despre bucuria existenţei în matricea satului.
Crăciunul, pe care copilul îl aştepta pentru a horinda şi a primi mere din grădina lu’ Gherzon (de la Gherzon din grădină/ ăsta mierea de albină), colindele care erau unice şi se auzeau peste tot satul (bunicul îi spunea că atunci când nu se va mai horinda vor ieşi diavolii şi lumea va încăpea pe mâna lor), iar mai apoi gazda deschidea uşa şi omenea pe fiecare în parte.
Primăvara, în care Leşe vede întâlnirea tinereţii cu bătrâneţea, a vechiului cu noul, fiind o adevărată feerie atunci când apăreau florile, iar gheaţa de pe Valea Dobricului (un Dobric la fel ca la noi) se topea, notarea în carneţel a peştilor prinşi odată cu retragerea apelor, aşteptarea, cu nerăbdare, a cântecului de cuc de Bunavestire, ieşirea prima dată la zbor a albinelor din stupii tatălui, toate sunt scrise cu talent de povestitor de către Grigore Leşe.
Autorul a rămas, de-a lungul timpului, un apropiat al credinţei, încă din vremea când, copil de şcoală, se trezea la patru dimineaţa, îşi lua ghiozdanul, mergea mai întâi la spovedit, iar mai apoi ajungea la şcoală şi, deşi pedepsit de profesori pentru că în acele vremuri era interzis să mergi la biserică, sufletul era încărcat de lumină. Masa de Paşti în familie, trecerea de Înviere a pragului casei presărat cu fân, gustarea paştilor cu o furcuţă nouă făcută dintr-o creangă de prun, toate sunt semne ale sărbătorii care era la locul ei, prima zi cu smerenie, fără radio sau joc, iar a doua zi cu întâlnirea satului comunitatea fiind însoţită de muzică şi voie bună. „Zilele acelea de mult nu le mai găsesc. De aceea, atunci când se desprimăvărează, când toate se înnoiesc şi firul ierbii săgetează spre soare, nu-mi găsesc starea, tot îmi vine a umbla şi, mai ales, a mă întoarce acasă în Stoicenii Lăpuşului”, scrie, în Jurnal, Grigore Leşe care, atunci când horeşte are înaintea ochilor frumuseţile Lăpuşului. Pentru autor, amintirile primelor iubiri au rămas sfinte, ca şi lumea în care a trăit, plină de sensibilitatea trăirii în respect faţă de tradiţii. Astăzi, copacul în care cânta horile auzite de la mama Năstăsia sau bunica Vîrvara a fost înlocuit cu marile scene, acolo unde Grigore Leşe încearcă să readucă autenticul, deşi este convins că horea din grumaz este cântată cel mai bine în singurătate.
Citind acest jurnal l-am înţeles mai bine pe artist şi spectacolele lui, care din afară par un act teatral. În urmă cu câţiva ani, într-un recital la Bistriţa, s-a oprit din cântat şi i-a rugat pe cei din sală să nu mai vorbească sau să părăsească sala dacă nu sunt interesaţi de actul artistic. Atunci nu am înţeles acea ieşire, însă, cu timpul, mi-am dat seama că de fiecare dată când este pe scenă, Grigore Leşe se vede acasă, acolo în frumoasa singurătate a grădinii în care cânta şi că orice zumzet din sală îl deranjează. Pentru el cântatul este precum liturghia săvârşită în linişte de către preot: „Când sunt în Bucureşti, cânt în gând şi-mi imaginez lumea mea de acasă, de demult. Adeseori când traficul e bară la bară şi totul pare zadarnic, iau fluierul din geantă. Cunosc semafoarele din drumurile mele de zi cu zi, ştiu când am timp de o horă şi când de un joc, zic în fluier până când se amestecă verdele cu roşul, până când claxonul din spatele meu spintecă aerul, până când li se amestecă glasurile precum stările mele. Mă izolez în cântec şi aşa reuşesc să mă regăsesc. Funcţionează. E ca o călătorie în timp, într-o lume mai bună, mai frumoasă, mai adevărată”.
Grigore Leşe nu s-a adaptat cu adevărat niciodată cu tumultul oraşului, însă de fiecare dată îşi regăseşte energia necesară unei noi zile în cântecul care o viaţă întreagă i-a fost prieten. A ştiut întotdeauna să respecte şi să preţuiască oamenii satului, având amintiri frumoase cu aceştia, aşa cum este cea cu Lelea Lucreţie a lu’ Ilişie, a cărei casă era situată, precum în basm, „pe o cărare îngustă şi trudnică”, cu urcuşuri şi coborâşuri, izolată de sat. Acolo, într-o noapte în care focul nu s-a stins în vatră, a învăţat cântece deosebite (Du-te dor şi iar vină/ Nu şedea în ţară străină/ Cât ai fost dorule dus/ Multă grijă ţi-am mai dus/ Da de când eşti dor cu mine/ Nu mai port grija de tine/ Nu mai meri în ţări străine/ Şi rămâi doruţ cu mine). Zilele Leli Lucreţia erau triste ca şi horile, iar atunci când a plecat pe drumul veşniciei, deşi aflat departe de sat, Grigore Leşe şi-a făcut timp şi a mers la petrecanie cu cele mai frumoase flori ale lunii Cireşar.
Grigore Leşe este unul dintre cei mai aprigi apărători ai horii: „Inventăm, măsluim, contrafacem. Horea, horitul nu au nevoie de închipuiri, de născociri. Horitul vine din altă lume, mai aşezată şi mai smerită”. Ori de câte ori se întoarce în „Brazi”, acolo unde stăteau bătrânii artistului, acesta simte puterea sacră a locului, în care cenuşa este încă acolo, iar strămoşul ocrotitor nu s-a mutat. Aici îşi aminteşte poveştile oamenilor, nunţile de altădată, cum este cea în care mirele venea de peste deal, din Reteagul bistriţean, iar mireasa era din Dămăcuşeni, sau cea cu bond roşu, cel care îndepărta duhurile rele din sat. Pentru Grigore Leşe, horea este speriată de televizor şi de UNESCO, iar pentru drumul său aceasta i-a fost înger păzitor, dar şi ispită: „Horitorului nu-i place să fie văzut când horeşte. Horeşte în intimitate, horeşte când îi vine, fără acompaniament muzical”. Străbunica Dochia din Stoiceni horea, la fel şi mama, Năstăsia lui Pavel din Fânaţe, iar acum horeşte şi copilul acestora, dovedindu-ne faptul că horitul se moşteneşte, nu se învaţă: „ În ţara Lăpuşului încă o mai poţi auzi atunci când te aştepţi mai puţin, săvârşită în grumaz, cu înturnături tulburătoare şi pauze nefireşti, horită de stâmpărare în cel mai străvechi stil cunoscut de noi… Horea este un cântec trist, al durerilor, al dorului, al singurătăţilor şi e leac pentru aceste stări”.
Grigore Leşe vede grumazul ca un arbore din trup: „Grumazul horitorului este viu. Clocăne. Înseamnă viaţă. Este ca un arbore care are rădăcinile înfipte în trup. Prin grumaz horitul îşi ia vigoarea creatoare pe care o dezvăluie oamenilor… Prin grumaz se arată viaţa, se retrage şi se stinge”.
Însemnările lui Grigore Leşe aduc în faţa cititorilor oameni şi locuri pe care le-a întâlnit în drumurile sale, precum ai noştri Teodora Purja din Agrieş, sau Vasile Dâncu din Runcu Salvei, cel care „locuieşte în centrul lumii, într-o casă în care dansează soarele”. Nu lipseşte din Jurnal nici tulburătorul Pas Tihuţa, acolo unde duhurile rele sunt alungate cu usturoi: „La asfinţit, în trecătoarea Tihuţa s-a arătat chipul crucii prin muzică. Iar stelele străluceau mai mult decât soarele, ca semn al biruinţei”.
Crescut, până la şapte ani, de străbunicii Grigore şi Dochia, iar mai apoi de mama Năstăsie şi tata Ion, purtându-şi, de la 18 ani, singur de grijă, Grigore Leşe şi-a făcut din viaţă o poveste de succes. Nu îmbătrâneşte degeaba, de aceea nu lasă să treacă o zi fără să citească o carte, fără să scrie un rând, fără să horească: „Este exerciţiul meu zilnic de regăsire… Horile mă ţin, îmi dau putere, sunt cărţile mele, din ele mă răsfăţ şi-mi aflu liniştea. Ca să mă pot aduna, a trebuit întâi să mă risipesc. Acum ştiu cine sunt”.
Citind Jurnalul lui Grigore Leşe ştim şi noi acum cine este cel care aduce, prin horile sale, frumuseţea străbunilor, identitatea satului şi neliniştea sufletului. Însemnările lui Grigore Leşe sunt balsam pentru sufletul celor care încă mai cred în puterea satului românesc, în frumuseţea chipului ţăranului nostru şi în omenia românului.
Jurnalul va fi lansat, la Conferinţa Naţională a Bibliotecilor şi Bibliotecarilor din România, joi de la ora 17.30, la Hotel „Coroana de Aur”.