Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

Adela Cotul: Zmeurarii

Proză

 

 

În dimineața asta, Reghinuța nu avea chef de nimic. O dureau umerii de la greblat și spatele de la atâta hămălit și cărat porșorii cu drucii, să facă claie. Bine măcar că terminaseră cu fânul în „Prelucă” și făceau pauză câteva zile, înainte de a începe într-un alt loc, pe „Părăul Beringeni”. Nu-i venea nici măcar să se ridice din pat, darmite să meargă la cules de zmeură.

Dar nu avea încotro, le-a promis cumnatelor ei că va merge cu ele după zmeură și trebuie să se țină de cuvânt. Fetele, Ioana și Anuța, cumnatele ei, erau tinerele. Ioana avea cincisprezece ani, și Anuța era cu un an și jumătate mai mică. Badea Vasile, socrul Reghinuței, nu le-a dat consimțământul să cutreiere neînsoțite prin zmeurișuri.

„De ce nu le lași, socrule, că de-amu’ îs mărișoare și nu-s singure prin săhelbe, mai merg oameni?”, l-a întrebat Reghinuța, sperând să scape ea de corvoadă, dar badea Vasile a clătinat abătut din cap.

„Nu mi-i bugăt mie că-s bănuit cu aesta?!” zise și arătă cu capul înspre mezinul familiei, Pătrățel, care se juca vesel sub masă cu niște coceni de știuleți de porumb, își construia „o casă male, male”.  Deși era trecut bine de patru ani, Petrică, poreclit și Pătrățel, încă nu putea să pronunțe corect litera „r”.

„Nu te lua după tot felul de povești și mneata, socrule!”, îl îndemnă Reghinuța, iar Petrișor, căruia tocmai i s-a dărâmat construcția, a început să plângă necăjit.

„Hai la tata!”, îl alintă badea Vasile, apoi îl ridică de jos și îl așază pe genunchii lui. „Nu te mai cânta, că te ajută tata, și facem o casă mai mare!”, îi mai spuse, mângâindu-l ușor pe creștet.

„Apoi, draga socrului, de când îi lumea asta, câte un copil o mai semănat cu câte un nănaș, cu un fin ori cu un vecin, șî n-o fost capătu’ lumii, o crescut cu ceialalți la un loc, și voaie bună! Da’ fetele, dacă se aruncă la nărav în partea lu’ soacră-ta, apoi nu-i de le lăsat să meargă sângure, că una-două îți fac vreun copil din flori!”

Luna lui cuptor era pe sfârșite, se apropia sărbătoarea de Sfânta Marie Mare, și fetele, culegând zmeură, pe care să o predea la Centrul de Colectare al Ocolului Silvic, voiau să-și facă niște bănuți, ca să-și cumpere niște haine noi.

Reghinuța a simțit ceva mișcare prin tindă, așa că s-a ridicat din pat, l-a trezit și pe Ion, că și el avea de mers cu tatăl său, cu boii, la tras de lemne din pădure. Cei de la IFET îi plăteau foarte bine pentru munca asta.

Fetele o așteptau în tindă. Și-au luat gălețile, căntuțele și traista cu mâncare, pregătite de seara trecută, și au pornit toate trei spre biserica din centrul satului.

În fața bisericii, erau adunați mai mulți oameni. Unii mergeau la fân, alții la cules de zmeură. Știau dinainte că aici urmează să vină o tambă de-a IFET-ului, care ducea muncitorii la pădure, pe „Neagra”, și că începuse să se coacă zmeura pe-acolo, așa că Ocolul Silvic a deschis un centru de colectare în acea zonă.

A sosit și tamba, s-au urcat în duba acesteia, s-au înghesuit un pic, dar au încăput cu toții pe băncuțe și au pornit la drum. Se apropia ora cinci și, de după munți, soarele dădea semne că își va face curând apariția în lume.

Puțin mai în sus, spre ieșirea din sat, tamba a mai făcut o oprire și a urcat în dubă Ghiță, pădurarul. Era delegat de Ocolul Silvic să preia zmeura de la culegători. A salutat. Două fetișcane s-au înghesuit puțin pe bancheta din mijloc și i-au făcut loc pădurarului, iar acesta s-a așezat față în față cu Reghinuța. Aceasta își aminti cum, înainte de a se cunoaște cu Ionică al ei, într-o seară, la cină, tatăl său i-a spus că Ghiță pădurarul ar pofti să vină la ea „la fete” și chiar s-o ceară de nevastă. „Îi din neam bun, servician, stă bine de-acasă”, se porni a-l lăuda, dar Reghinuța nici n-a vrut să audă de el. „Nu-mi trebe’ mie crăcana aesta, tată!… Și-s cu un cap mai înaltă ca el!”, a sărit, ca friptă, Reghinuța. Tatăl ei n-a mai insistat, că numai o fată avea și îi era dragă ca ochii din cap.

„A zmeură mereți, Ghinuță?”, intră în vorbă cu ea pădurarul, dar n-apucă ea a răspunde, că interveni repede cumnată-sa Ioana.

„A zmeură merem, da! Oare a fi coaptă zmeura pe Neagra?”

„O început a se coace. Este destulă, este!”, îi răspunse Ghiță fetei. „Apoi, dacă tot n-ai vrut să fii mireasă cu mine, mă, Ghinuță, te-oi căta prin zmeuriș, să te ajut la găleată și ți-oi pune și vreo două, trei kile de zmeură în plus, la căntari!”, începu, cu vocea lui ușor nazală, să glumească pădurarul. Dar Reghinuța nu gusta deloc glumele astea, de fapt, ea nu gusta niciun fel de glumă, așa că replică mânioasă, simțind cum i se urcă tot sângele în cap.

„Nu-mi trebuie mie kilele dumnitale! Eu nu culeg zmeură să o predau, eu vreau să-mi fac niște dulceață și niște sirup! N-ai a ce mă căta prin zmeuriș! Io-s femeie măritată!”

Ioana și Anuța prinseră a râde, fapt ce o enervă și mai mult. Asta îi lipsea ei, să ajungă pe la urechile lui Ionică sau ale socrului ei astfel de povești? Parcă o și auzea pe Ioana zicând către soacră-sa: „O trimis-o tata să ne grijească pe noi, da’ n-o avut vreme, că s-o hârjonit cu Ghiță păduraru, cât îi săhelbea de mare!”, apoi și le imagina cum ridică din umeri și dau din cap foarte afectate, râzând toate trei de ea.

„Numa’ te-am râs, Reghină!”, mai zise Ghiță.

„Nu mai hrenui nevestele tinere, domn pădurari, treci la mai coapte!”, a intervenit în discuție baba Cornelia, dintr-un capăt de dubă, după care a mai luat o gură de „întăritor de poame” dintr-o glăjuță pe care apoi a făcut-o dispărută într-un buzunar de la șorț.

„Hai, cată-mă pe mine prin zmeuriș, domn pădurari, că mă joc eu de-a ascunsu’ cu mneata cât vrei!”, se oferi o nevastă un pic mai trecută de prima tinerețe, o Floare, de loc de după Măgură, o femeie solidă, avea cam un metru și optzeci înălțime, lată în spate ca bărbații, cu un nas ca un cioc de vultur, de sub care se zărea o umbră de mustață neagră, cam prea țepoasă pentru o urmașă a Evei. Avea o gură cu buze groase, cu niște dinți lați, gălbui, proeminenți și o voce cam hodorogită, de-ai fi jurat că a nechezat un cal. Îi merse vestea în sat că ducea brazdă la coasă în rând cu bărbații. „De-a ascunsu’, de-a cucu-bau, numa’ cată-mă, vezi, mi-i găsi?!”, continuă, cu o voce cât de mieroasă reuși Floarea să și-o facă, iar în dubă izbucni un hohot general de râs.

„Pe Floarea n-ai cum s-o ratezi, mă, Ghiță!”, îl încurajă râzând un muncitor de-a IFET-ului.

Tot glumind și râzând pe seama lui Ghiță și a măgurencei, au ajuns cu tamba la destinație, la cabana IFET-ului de pe Neagra. De aici, zmeurarii au pornit pe jos, pe lângă un pârâu, la deal, spre zmeuriș, prin marginea pădurii. Au urcat, poate mai bine de un ceas, apoi, după ce au ajuns lângă zmeuriș, au prins a scoate de prin traistă și a îmbuca un pic, înainte de a se apuca de cules.

Reghinuța era tot încruntată, nu-i trebuia mâncare, așa că își luă găleata în mână, își legă căntuța la brâu și intră în zmeuriș. Fetele o urmară și ele. Zmeură era destul de multă, nu foarte mare și nu toată coaptă, dar cu siguranță își vor umple gălețile. Reghinuța avea spor la cules, golise câteva căntuțe în găleată, mai și mânca câte o boabă care i se părea mai coaptă și mai zemoasă. La un moment dat, cam înspre amiază, Reghinuța simți un junghi prin burtă. Probabil a mâncat cam multă zmeură, iar mâncare nu, așa că își luă găleata și o porni într-o parte prin zmeuriș, se îndepărtă de fete și de ceilalți zmeurari, să poată să-și facă liniștită nevoile. După ce a mers o bucată de vreme, până nu a mai auzit voci, a lăsat găleata la marginea pădurii și a intrat în pădure, până a dat de niște tufișuri. S-a ascuns după ele și și-a rezolvat problema. A stat un pic mai mult, căci i s-a pornit puțin burta. Întorcându-se, a dat peste niște tufe pline cu zmeură mare și dulce, a umplut repede căntuța, a fugit să o golească în găleată, că mai era multă zmeură coaptă acolo. Dar ia găleata de unde nu-i! S-a învârtit în sus, în jos, în dreapta, în stânga, dar nici urmă de găleată. Nu-i venea să creadă. Se îndepărtase de ceilalți, nici măcar nu-i auzea vorbind, cum de i-a dispărut găleata cu zmeură? Și, dintr-o dată, și-a dat seama ce s-a întâmplat, iar gândul acesta a lovit-o ca un trăsnet: „Mi-a furat Necuratu’ găleata cu zmeură! Altceva ce să fie?!” Auzise ea tot felul de povești de la baba Cornelia și de la moașă-sa Mărioara, despre cum venea Necuratul în sat, ba ca un șarpe cu cap de câine, ba că a luat chip de fecior și a venit într-o iarnă „la bere” și a jucat toate fetele din sat, până au văzut că avea copite, ba că ascundea lucrurile oamenilor în bătaie de joc. Parcă o și vedea pe moașă-sa Mărioara căutând câte ceva și zicând că „acum îi trebuie la Necuratu’, și nu vrea să mi-l dea!” Hotărât lucru, Necuratul i-a furat găleata cu zmeura. Ce putea să facă? Trebuia să-l roage să i-o dea înapoi. Dar cum te rogi la Necuratul? Ea s-a rugat întotdeauna la sfinți, doar la ei știa ea să se roage. Nu se putea să te rogi și la Necuratul, tot în genunchi și privind spre cer. Ce să caute Necuratul în cer? El stătea în fundul Iadului, sub pământ. Atunci și-a dat seama, s-a așezat în patru labe, a apropiat gura de pământ și a început să strige tare, s-o audă și Necuratul din fundul Iadului: „Necuratuleee! Mâncă zmeură câtă vrei, fă bine dă-mi numa’ vidăra înapoi, că-i a lui soacra! Auzi, Necuratuleeee?!” Apoi așteptă, plină de speranță, dar nu s-a întâmplat nimic. Găleata nu a apărut nicăieri. Atunci, supărată și puțin speriată, s-a pus pe un plâns amarnic, de se hurduca și bolovanul pe care se așezase. Așa a găsit-o baba Cornelia.

„Ce faci aici, Reghinuță? Hai, că te așteaptă cumnatele tale, să pornim în vale!”

„Vai, lele, vai! Ce-am pățit eu, n-o pățit nimeni în lume! Vai, vai! Mi-o furat Necuratu’ vidăra cu zmeură!”, se văicărea Reghinuța.

„Nu ți-o luat nimeni vidăra, ți-i aici, în zmeuriș, hai, că ți-o aduc! Ștergeți ochii și nasul, hai, că-i de pornit în vale!”, iar baba Cornelia s-a dus și s-a întors, ieșind cu găleata din zmeuriș.

Zărind găleata în mâna babei, recunoscătoare, Reghinuța s-a aplecat și a șoptit, să n-o audă baba, aproape de pământ: „Mulțam fain!” Apoi, parcă speriată că a mulțumit Necuratului, și-a scuipat în sân, rostind un „Pthui, Necuratule!”, a pornit, alături de baba Cornelia, cu găleata doar pe jumătate plină, în vale, la cabană.

 Toți zmeurarii erau urcați în dubă, Ioana și Anuța o așteptau vesele, pădurarul le-a pus câteva kilograme în plus la cântar și le-a tras cu ochiul. Tamba a pornit la drum, spre sat.

„O să fac, tura asta, numai sirup și, poate, oi mai merge încă în vreo zi a zmeură, și-oi face atunci dulceață. Dar nu mai iau eu vidăra de la soacra, că trage Necuratu’ la ea!”, își zise în gând, obosită, Reghinuța.

 

 

 

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5