Alba Iulia de pretutindeni

Această sintagmă ar putea fi un concept de studiu al istoriei românilor din vremea veche, modernă și contemporană. Căci pe verticala istoriei noastre se înscriu toponime și nume distincte, distinse, de o măreție uriașă: Apulum, „Noul Testament de la Bălgrad”, Iancu de Hunedoara, Mihai Viteazul, Horea Cloșca și Crișan, Avram Iancu, Marea Unire, Maiestățile lor Ferdinand I și regina Maria.
Alba Iulia a devenit un dat genetic - și pentru noi dintre aceste vremelnice hotare, și pentru cei trăitori pe meridianele planetei. Starea sufletească a Unirii e permanentă.
Așa gândeam răsfoind un uimitor album trimis recent de la Alba Iulia de colega de condei căreia i mă adresez , în convorbirile telefonice, cu „Veronica de Leșu”. Minunăția se numește: „Alba Iulia. Imagini în mozaic (1850 – 1940).Carte poștală ilustrată. Colecția Remus Baciu” (Ed. Altip, Alba Iulia – 2015).
Volumul are trei componente, al căror conținut – inevitabil și necesar – interferează: 430 de cărți poștale ilustrate (alb-negru sau color), repere cronologice și, în final, 10 pagini (admirabile prin frenezia inteligenței, sensibilității și frazei) semnate de istoricul albaiulian Ionela Simona Mircea, inițiatorul și coordonatorul acestui proiect (terminat de doi ani, mi s-a spus, dar abia acum Muzeul Național al Unirii Alba Iulia a reușit să găsească surse de finanțare pentru a-i da curs).
Cartofilia se afirmă ca un bussines pe plan mondial la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea. Un specialist român apreciază că, la nivel mondial, în jurul anului 1900 existau cca. 8o de milioane de colecționari cartofili, iar în România vreo 90000 (!). Aceasta este și explicația pentru care în colecția lui Remus Baciu cel mai mare număr de cărți poștale ilustrate reprezintă perioada 1880 – 1920.
Ce reprezintă aceste ilustrate: clădiri vechi din oraș (unele schimbându-și destinația sau renovate; puține fiind dispărute), piețe, străzi, monumente, parcuri, Biblioteca Batthyaneum, Pavilionul ofițerilor (acum, sediul Muzeului Național al Unirii), Casina Militară (acum, Sala Unirii), porțile fortificației (cu substratul ei istoric și mitologic), Biserica de încoronare (1922, Regele Ferdinand și Regina Maria) - devenită un simbol al unității naționale românești etc.
Despre rostul acestor „relicve” ale tiparului, Doamna Mircea crede (deopotrivă cu posesorul colecției) că ele întăresc un adevăr: „imaginea, în general, a rămas relevantă în cunoaștere, răspunzând, totdeauna, unei nevoi. Ea păstrează în timp clipa efemeră din viață, ajutând omul să fie să cunoască și să înțeleagă istoria mai recentă sau mai îndepărtată a unui loc ori a unei comunități, fie să retrăiască momente de mult uitate din propriu-i destin, sub formă de amintiri.”
Păcat că fotograful „oficial” al orașului Alba Iulia (desigur că are nume… neromânesc), a refuzat să imprime imagini de la 1 Decembrie 1918, rămas loial defunctului regim austro-ungar. Noroc cu bravul Samoilă Mârza, de la Galtiu, considerat apoi fotograful Marii Uniri a Românilor. (De altfel, se știe că până și în administrația din spațiul transilvan de după Unire s-a trecut la redactarea documentelor strict în limba română abia după câțiva ani de mofturi și ifose ale foștilor funcționari).
Dar bravul Remus Baciu, născut în 1949, școlit la Turda și Cluj și stabilit apoi la Alba Iulia și deținătorul unui magazin de antichități? Văzând conținutul acestui album, o credem pe Ionela Simona Mircea când afirmă că ilustratele „te pot transforma, îmbogățindu-te” ; că trăiești o stare pe care „o au toți cei care i-au trecut pragul magazinului și al sufletului.”