"Aldămaşul’’ – un vechi obicei al pământului

Practicat încă din vremurile îndepărtate ale istoriei, ,,aldămaşul’’ este o formă de încheiere a unei tranzacţii însoţită de darea mâinii, a unui jurământ sau alte formalităţi care dau valabilitate unui act scris sau unei înţelegeri verbale. Obiceiul este întâlnit şi astăzi în târgurile săptămânale din Transilvania, Moldova sau din alte zone ale țării, când oamenii ,,pecetluiesc’’ ceva, în sensul unei garanţii., precum vinderea și cumpărarea unui teren,  a unei case sau a animalelor etc.

            După ce se ,,bate palma’’, actul înţelegerii este consfinţit prin servirea unei băuturi care se numeşte ,,aldămaş’’, cuvânt de origine maghiară.. Se spune că, după ce s-a băut aldămaşul, din punct de vedere moral, nimic nu mai poate interveni în modificarea înţelegerii. Obiceiul este amintit și în operele literare ale unor scriitori, precum Liviu Rebreanu, în romanul ,,Ion ”, Marin Preda, în ,,Moromeții ”, când aldămașul este băut după vinderea salcâmului tăiat, Ion Creangă- ,,Amintiri din copilărie, A.Odobescu în ,,Scrieri literare și istorice, Nicolae Gane, în ,,Nuvele ”, Anton Pan, Gala Galaction ș.a.

             În Ținutul năsăudean este atestat în mod deosebit în perioada graniţei militare, dar exista şi mai înainte , având drept scop constituirea de probe pentru eventualitatea unor divergenţe sau a unui proces în legătură cu clauzele sau existenţa unor contracte.

            Într-un act din 15 mai 1758 se consemnează că în faţa instanţei de judecată organizată la Bistriţa pentru comunele din Valea Rodnei, pârâtul s-a apărat, dovedind faptul că pământul pretins de reclamant a fost cumpărat de bunicii săi cu obişnuitul ,,aldămaş’’ (unter gevohlichen Aldomas) şi deţinut peste 50 de ani de el, împreună cu ascendenţii săi.

            Un alt act bistriţean, din 1760 menţionează cumpărarea pe ,,vecie cu aldămaş’’ după obiceiul acestui ţinut, a unei case, cu 40 de ani în urmă de către Bălaşcu Filip, pentru care au fost chemaţi în instanţă, 16 martori din localitate şi din satele vecine. Iată ce mărturiseşte  unul dintre ei: ,,Ştiu cu toată siguranţa şi pot dovedi că locul unde este casa şi moşia lui Ion a lui Filip din comuna Vărarea din Valea Rodnei, aparţinătoare districtului bistriţean şi care este vecină de o parte cu Iftode Filip, pe de altă parte cu Bota Gavrilă, a fost cumpărată de tatăl lui, acest Ioan al lui Filip, de la Cosma Gavrilă, tot din Vărarea, cu 30 de florini, după obiceiul şi legea din acest ţinut, în prezenţa primarului comunal, cu băutură şi aldămaş’’.

            Grigore Vărărean din Dumitra depune următoarea mărturisire: ,,De loc sunt din Vărarea, însă de 18 ani sunt mutat în Dumitra. Ştiu sigur că, Bălaşcu Filip a cumpărat pe veci cu aldămaş casa de la Cosma Gavrilă. Aldămaşu l-au băut în casa lui Grozav, primarul de atunci al satului. Cosma Gavrilă, după aceasta s-a mutat în Pintic, aici s-a îmbogăţit şi la urmă a decis să se întoarcă iarăşi în Vărarea, ca să ia îndărăpt casa lui Bălaşcu Filip. A fost şi în proces pe la Bistriţa în această chestiune, însă degeaba, casa nu a mai putut-o lua îndărăpt’’.

            Majoritatea celor investigaţi precizează că tranzacţia s-a făcut cu ,,aldămaş’’, care înseamnă ,,vânzare pe vecie’’ şi valorează cât un contract. Tot la Vărarea este semnalat cazul din 1807, când primarul din Poiana Ilvei a cedat comunei Nepos o parte dintr-un munte, cu prilejul reîmpărţirii munţilor. Învoiala a fost însoţită de ,,aldămaş’’ sau ,,berea ferei’’ cum spune Ştefan Buzilă în monografia comunei Sâniosif. Obiceiul este semnalat şi de către istoricul Nicolae Iorga în ,,Documentele Bistriţei”.

            Într-un raport din 1760 de către magistratul bistriţean se aminteşte  de un schimb de animale (un cal pentru o vacă) între doi săteni din acest ţinut care au băut aldămaşul ca formă de contract şi formă despre care, ,,mai târziu depun ca martori aldămăşarii’’.

            Preocuparea preconstituirii de probe se reflectă şi în aplicarea ,,tragerii de păr şi bătăii copiilor’’ cu prilejul încheierii unor contracte, în scopul ca aceştia să ţină minte învoiala respectivă. Asemenea procedee se practicau în cadrul operaţiilor de hotărnicie. Cu ocazia delimitărilor, erau traşi de păr şi bătuţi copiii, atunci când se aşezau semnele de hotar (pietre, movile de pământ) pentru ca locurile acestor semne, imprimându-li-se mai bine în memorie, aceştia să le ţină minte când vor deveni mari şi vor avea, eventual o pricină oarecare. Această situaţie s-a petrecut vreme de un secol, timp în care s-au desfăşurat certurile şi procesele dintre vărăreni (neposeni) şi saşii din Pintic şi Dumitra.

                                      Mircea Daroși