Amatorismul agresiv

Titus Maiorescu spunea că, în România, periodic, se ia totul de la capăt. Mă tem că susținerea sa se confirmă din nou. Ajunge ca  un partid să ia, după numărători oculte, câteva voturi în plus sau un ins să izbutească săpăcălească niște cetățeni, că începe agresiunea: se perorează pe tema greșelilor celor care au condus șicătot ce a fost este de aruncat.

Ca unul care nu sunt în siajul cuiva și pledez pentru integritate și onoare, pot să-mi permit să spun lucrurilor pe nume. În afara meschinăriilor ce se practicăîn jur! Și dincolo de un președinte fără realizări, caremobilizează tot felul de amatori cu promisiunea că este ora lor, luând de bună ziua de 26 mai 2019.

În fapt, ce s-a petrecut în România în acea zi? O alegere pentru parlamentul bruxellez în situația, din păcate, cea mai critică de până acum pentru Uniunea Europeană. În fapt, în acea zi au avut loc alegeri pentru parlamentul european – nu mai puțin, dar nici mai mult!

Nu există, aritmetic vorbind, vreun câștigător al alegerilor. Nu s-a ales nicidecum un parlament îndrituit să dea legi, nu s-a stabilit vreun guvern. A fost o penibilă șmecherie numită “referendum”, prin care inițiatorul, prost sfătuit, vrea să modifice voința politică din Constituție și cea exprimată în alegeri parlamentare.

Nu s-a stabilit în acea zi decât ce-i scris: treizeci și ceva de trimiși în parlamentul de la Bruxelles. După ce, din nefericire, mai nimeni nu a discutat la obiect, cu temeinică cunoaștere,despre  Uniunea Europeană!

În fond, orice preferință politică ai avea, dacă rămâi cu capul pe umeri, nu poți să nu recunoști patru pași înainte făcuți în ultimii doi ani și jumătate în guvernarea României. O spun ca unul fără vreunangajament partinic.

S-a suplimentat motorul economiei, adăugând motorul consum intern, inclusiv prin măriri mult timp refuzate de salarii și de pensii. Economic, nici nu era altă cale, dacă îi citim pe cei mai mari economiști ai lumii actuale. Cine nu acceptă că suntem în epoca post-austeritate, nu face față faptelor. Iar cine citește recentul discurs al președintelui Franței la Geneva are o dovadă copleșitoare în plus. Astăzi,economia care nu se regăsește în bunăstarea oameniloraduce crize.

Al doilea pas a fost lansarea reformei justiției. Este destul să-i auzi pe șefii acesteia (“drepturile omului sunt lux”, “România a greșit semnând  convenția internațională a drepturilor și libertăților”, “i-aș condamna cu ochii închiși” etc.), pentru a-ți da seama cât de rudimentară este optica vârfurilor justiției din România actuală. Este destul să observi efortul procurorilor de a controla puterile statului, în numele luat în deșert al “independenței justiției”, pentru a-ți da seama de nevoia de reformă. Este destul să vezi cum se recuperează pagubele în justiții civilizate,precumcea a Franței, a Germaniei, a Americii, a Israelului și a altor țări, la comparație cu răzbunărileprimitive ale unor instanțe din România de azi. Este evident, pentru o minte normală, că nu se pot lua ca reperdeciziile justiției, cât timp tocmai acestea suntpline de carențe.

Este un vechi adevăr acela că stâlpii opresiunii, oriunde și oricând în statele de drept, au fost recrutați dintre procurori și judecători. Nu au existat dictaturi fără susținerea lor. Place sau nu, trebuie spus că “justiția” din România actuală a rămas,din nefericire, în mare, cea de dinainte de 1989. Faptul că, în ultima decadă și jumătate, au fost adușiîn fruntea magistraților oameni mai slab pregătiți și instrumentabili (ceea ce se vede la orice comparație cu juriștii de valoare, totuși existenți!) nu a făcut decât să consolideze o “justiție” în care nu dreptatea este scop, ci slujirea celui care face numiri.

A fost corectat la noi până și juristul de anvergură care a fost Carl Schmitt, în teza sa scandaloasă: “decizia suverană revine celui care poate proclama starea de necesitate”. El nu are dreptate, căci România actuală atestă o penibilitate și mai mare: “are puterea cel care numește șefii procurorilor, judecătorilor și serviciilor secrete”.  Juristul care a pavat ascensiunea lui Hitler ar avea astfel de învățat din “statul de drept” cu drepturi zdrobitecultivat de Cotroceniul de azi!

Desigur, azi nu toți juriștii intră în asemenea joc degradant și primejdios. Orice profesie are excepțiile ei. Vor avea, însă, juriștii efectiv calificați, care, din fericire, mai există, rectitudinea să intervină împotriva desfigurării “oficiale” a statului de drept?

Al treilea pas a fost încercarea de a restabili controlul asupra resurselor interne. Nu există stat prosper și respectat fără un asemenea control. La interesul normal pentru resurse al persoanelor de oriunde, s-a adăugat, însă, în România, curentul compus din români care vând orice, oricum, oriunde, sub orice pretext. Inventivitatea în “justificări” este mare pe acest meleaguri! Unii trăiesc de fapt din vânzărice devalizează patrimoniul, dar se drapează cu devize.“Suntem europeni!”, declară ritostot felul de delatori și șterpelitori ajunși la decizii, chiar dacă nici nu știu ce înseamnă a fi european.

Al patrulea pas din ultimii ani a fost încercarea de normalizare a statului. Convine sau nu, realitatea este că, în România, s-a creat o dependență a statului de ceea ce decid tot felul de neisprăviți prin vile de protocol, sufragerii, crame, terenuri de golf, excursii, ieșiri la munte sau la mare. Nu s-a înțeles nici astăzi că politica matură, de care această țară are stringentă nevoie, se face cu soluții elaborate sistematic și prezentate public, de oameni calificați și responsabili, nu prin subteranele societății  sau apelând la forțe oculte.

“Statul paralel” (“statul mafiot” cum îl caracteriza creatorul său, “sistemul”, cum zic alții, “statul neosecurist”, cum îi spun tot mai mulți) este realitate. O realitate care ar trebui să producă o imensă rușine! Nici într-o țară nu s-au semnat  protocoale de “cooperare” a procurorilor, judecătorilor, serviciilor secrete în era statului de drept democratic.  La noi, este “cea mai mare realizare” din 2014 încoace!

Cât anume s-a realizat din cei patru pași se poate discuta. Nu poți însă reproșa lacunele doar actorilor. Cei care i-au împiedicat, până la a le impune pe căi obscure prim-miniștrii, sunt cel puțin la fel de vinovați. În definitiv, cum se observă în cronica acestor ani, se poate stabili ușor cine a obstrucționat măririle de salarii și pensii și a făcut opoziție la reforma justiției, la restabilirea controlului asupra resurselor interne și la demontarea “statului paralel”. Nu cumva unii au trăit de fapt parazitând, din sărăcie de idei, tocmai inițiativele salutare ale actorilor?

Desigur, actorii au făcut greșeli. Ei nu știu prezenta nici azi angajarea țării pe liniile amintite (încă debusolată, prima-ministră dă din colț în colț și acum!), nu știu reacționa la falsificarea după care orientarea ar fi “neeuropeană”, nu au îmbrățișat calea meritocrației și au ezitat să pună capăt imposturii în viața publică. Dar nici oponenții nu au oferit ceva demn de atenție, deși opoziția oferă de obicei o șansă de creație mai liberă.

Lupta cu corupția? Într-o bună zi se va lua act de împrejurarea că cei care aruncă piatra nu sunt altceva decât “penalii”, “infractorii”, “hoții”, din care s-a “izbutit” să se facă emblema României în lume. Aproape că nu mai poți discuta cu cineva în afara țării, de la hotelier și taximetrist în sus, să nu se ajungă la: “Ah, știu, la voi, în România, aveți corupția!”

Oricum, în virtutea faptelor precise se ridică multe întrebări concrete. Dar atunci când nu se pricep noțiuni simple – “reforma educației”, “stat de drept”, “justiție”, mai nou “european”, iar Europa esteconfundată cu ceea ce era acum un secol – ce să discutăm? Amatorismul decidenților a fostblamat în 1968, în 1989 și cu alte ocazii. Nu merită și românii beneficiile civismului și culturii?

Deloc întâmplător, în cuvântul din Catedrala Ortodoxă Mântuirea Neamului din București, Papa Francisc a ales tema “fratelui”. În forma foarte inspirată a unei rugăciuni,Suveranul Pontif a spus: “Tată, ajută-ne să luăm în serios viața fratelui, să ne însușim istoria. Ajută-ne să nu ne judecăm fratele, din cauza acțiunilor și limitelor sale, ci să-l acceptăm, înainte de toate, ca fiu al tău”.

Ceva mai încolo, în același cuvânt,Papa a insistat cu toată energia: “Ajută-ne, Tată, să credem în ceea ce ne rugăm: să renunțăm la garanțiile comode ale puterii, la ispitirile înșelătoare ale lumescului, la aroganța goală a impresiei de autosuficiență, la ipocrizia preocupării pentru aparențe. Astfel, nu vom pierde din vedere Împărăția la care Tu ne chemi”.

Asemenea aserțiuni bat adânc în situația creată în România de azi.       Deunăzi, uniiîși umflau pieptul cu “Vi l-am adus pe Papa!”, ignorând faptul că Papa vine, cum a și spus în mod repetat, ca pelegrin, la invitația bisericilor catolice și a bisericii majoritare.

Dar cum se prezintă respectiviioficiali în raport cu “fratele”, când , în România actualăpatronează revenireala procese politice, cetățenii sunt hăcuiți cu servicii secrete, iar un aparat oneros de mințire a fost umflat? Unde-i creștinismul?

În tot mai vestitele Caiete negre, Heidegger se apără scriind că naziștii au “disprețuit” spiritul, dar, ulterior, spiritul a ajuns să fie “ruinat”. Nu cred că filosoful a localizat corect “ruinarea”. Trebuieînsăadmis că aceasta a găsit teren și în România actuală.

Așa cum arată chiar 26 mai 2019, în ceea ce se încurajează în România actuală nu funcționează nici libertăți și drepturi curate, nici dreptatea, nici smerenia. Ce să mai vorbim de milostivenie, pe care actualul Papă o aduce mereu în față, după ce predecesorul său accentua iubirea creștină! În aceste condiții, se ridică întrebarea retorică: de ce se face caz de mersul la biserică?

În România de azi se acumulează întrebări ce nu vor putea fi ținute sub preș la nesfârșit. Nu se poate ajunge nicidecum la stat de drept democratic, cum prevede Constituția? Nu este posibilă și pe aceste meleaguri o democrație cu dreptate, valoare și valori? În definitiv, nu se poate administra un stat decât cu noua Securitate și vătafi instrumentați de cel care îi numește? Nu ar fi cazul ca numirile în fruntea justiției și serviciilor secrete să revină definitiv sub control public, cum este în oricedemocrație care se respectă?

Sunt toate acestea motive pentru care ar trebui apărați pașii înainte din ultimii ani. Numai așa se va putea înainta pe ruta normalizării instituționale, dupăcincisprezece ani de abuzuri care au lovit nenumărați cetățeni.