Andrei Marga: Nicio persoană dintre cei care critică nu a făcut vreo comparație a reglementărilor din România cu cele ale altor țări

Criticile modificării legilor justiției din România țin agenda. Se trece însă peste fapte cu o retorică goală.

Nici o persoană dintre cei care critică nu a făcut vreo comparație a reglementărilor din România cu cele ale altor țări. De pildă, Curtea Constituțională a Germaniei nu are nici un judecător numit de o persoană, fie ea și președinte, ci doar judecători numiți de Bundestag și Bundesrat. Nu mai vorbesc de faptul că magistrații nu depind de decizia unei persoane, în nici o țară, în vreme ce în România ei sunt numiți de sus. Unii pentru a rezolva chestiuni personale și a lovi, la nevoie, rivali. Este destul să auzi ce declară președinta Înaltei Curți și procurorul general pentru a-ți da seama de precaritatea „justiției” autohtone.

Nimeni, cu excepția unor oficiali americani, nu s-a interesat de ceea ce se petrece în instanțele din România. După 1990, nu a fost în Europa Centrală și de Răsărit o mai gravă trădare a democrației decât „protocoalele” dintre servicii secrete-judecători-procurori din România. Se trece însă pe lângă acest fapt jenant cu sofisme („nu am citit”, „nu mă interesează”, etc.) iresponsabile. Este adevărat că nici o altă țară nu și-a lăsat cetățenii la mâna „justiției” carpatice!

Nimeni, afară iarăși de oficiali americani, nu ia în seamă „specificul” trist al acestei „justiții”: proclamarea procurorilor drept magistrați, numirea justițiarilor de către o persoană, punerea justiției sub „șefi” instrumentabili, studii de drept mediocre, cultură juridică săracă. Nici o  dictatură nu s-a menținut fără concursul justițiarilor. În România de după 1989, însă, se nutrește iluzia că toți sunt dedicați valorii dreptate.

Nimeni nu a adus o obiecție precisă la vreun articol de ameliorare a legislației justiției, dar se acuză obstinat „părăsirea statului de drept” și „asaltul contra justiției” – formule ce denotă și ignoranță și rea credință! Care stat de drept? Care justiție!

Desigur, trecerea dincoace de „statul de drept”, pentru cel care cunoaște câtuși de puțin istoria, nu este nenorocire. „Stat de drept” erau în fapt și dictaturile. Mussolini și Hitler nu erau posibili fără juriști –  unii de primă mărime, ca Sergio Panunzio, respectiv Carl Schmitt. La drept vorbind, Constituția actuală a României prevede „stat de drept democratic”, încât miza este nu doar „statul de drept” {pe care nimeni nu îl respinge}, ci „statul de drept democratic”.

Dar, așa cum sunt – neinformate, confuze, arbitrare – criticile la adresa ameliorării legilor justiției din România actuală își trădează clar sursele. Acestea sunt patru:  degradarea politicii interne, vârful statului, imaginea  negativă a clasei politice, indecizia guvernamentală.

În orice democrație sunt opoziții, divergențe, optici concurente. Numai că România are astăzi două trăsături „originale”, care o trag în jos.

Prima este aceea că se vrea dobândirea puterii executive nu convingând electoratul cu soluții mai bune, ci prin încarcerarea rivalilor. Inși care nu au arătat că sunt în stare să facă ceva pentru societate cultivă o diabolizare fără precedent. Articolele de lege sunt acceptate sau respinse în funcție de criteriul josnic al încarcerării cuiva. Este cea mai primitivă înțelegere a  politicii din istoria României democratice!

A doua trăsătură este aceea că s-a format în exteriorul României o rețea compusă din români – parlamentari europeni, diplomați, căpătuiți prin organizații internaționale și redacții, secretare, grefieri, băgători de samă – care cred că se pun bine undeva atacând fără scrupule oameni din țară. Rețeaua aranjează dezinformări în exterior pentru uz intern și acuză apoi, vezi doamne! scăderea prestigiului României.

În orice țară, vârful (rege, președinte, prim-ministru) își apără concetățenii, iar competițiile și le reglează acasă. Doar România are în Europa actuală situația în care vârful clamează cât de „penali” sunt concetățenii, cât de „corupt” este  parlamentul ieșit din alegeri, cât de „incompetent” este guvernul, cât de „nepregătită” este țara pentru răspunderi. Cine citește presa internațională își dă seama repede de singularitatea situației. Iar când funcția de vârf spune că în stat totul este stricat, cine mai ia în serios acea țară?

Noțiunea de „clasă politică” este mânuită la noi de numeroși inși fără cultură civică. Se adaugă belferi care se iluzionează că nu fac politică și președinți care, neavând realizări, caută să discrediteze partidele și pe cei aleși de cetățeni. De aceea, o evit și fac aici doar câteva remarci.

În fapt, toți cei aflați în răspunderi publice sunt parte a clasei politice, inclusiv cei care o discreditează. O întrebare s-a acutizat însă, prin forța lucrurilor: sunt cei care discută de „penali” mai puțin penali, despre „incompetenți” mai puțin incompetenți, de „corupți” mai puțin corupți, de  „nepregătiți” mai puțin nepregătiți? Faptele vorbesc de la sine!

Ca ministru în guvernele din 1997-2000, aveam, la rândul meu,  dubii în legătură cu calitatea garniturilor de personal din viața publică. Acum nu pot spune decât că cele de atunci erau mai pregătite. Fapt este că atât de mulți și de tineri papagali ai opiniilor nu au fost în nici un moment de după 1989. Paradoxal, în România se reduce priceperea, devoțiunea și viziunea decidenților. Desigur, nu este o chestiune de generație, ci de selecție.

După ce am fost chemat să preiau, în 2001, președinția creștin-democraților, în urma eliminării PNȚCD din parlament, am fost invitat la Berlin pentru întâlniri cu liderii CDU și o dezbatere în Bundestag privind admiterea României în alianța occidentală. Nu mi-a trecut prin cap nici mie și nici celor care mă însoțeau să nu sprijinim acțiunile guvernului de atunci în vederea admiterii! Azi, opozanții abia așteaptă ocazia să lovească. Ei atacă nu idei, nu măsuri, ci persoane – ceea ce ține de înțelegerea joasă a politicii! Mai jos este doar asasinatul!

Problema mare în România este că nici astăzi, cu prea rare excepții, nu se înțelege interesul public. Acesta este mereu confundat cu interesul unui anumit public, ba chiar cu interesul unor persoane. Constituția se încalcă de înseși cei care jură pe ea, marea parte a legilor sunt proaste, se minte senin și oficial și se fură din greu, orice – bani, bunuri, starturi, merite, șanse. Nicăieri în Europa comunitară primarii, șefii regionali, parlamentarii, șefi de la diferite niveluri nu s-au îmbogățit precum în România. Dacă s-ar compara veniturile legale ale celor care au exercitat asemenea funcții cu bogăția de care dispun, s-ar evidenția grozăvia fraudării. Dacă s-ar aplica legile din Germania privind angajarea în instituții publice, ar ieși în lumină anvergura fără egal a corupției „mijlocii” și „mici”, de care înșelătoarea „luptă anticorupție” din România nici nu avea habar.

Partidele s-au transformat în adunări care fac pași înainte abia împinse de la spate. În Europa, cum scria cel mai profilat sociolog german de azi, liberalii au pierdut contactul cu viața și vor să plaseze oamenii în ceva asemenea „containerului”, iar social-democrații nu-și elaborează acțiunile la nivelul globalizării și digitalizării.

În țara noastră, lucrurile sunt mai grave. În loc să se ocupe de lărgirea libertăților, în era controalelor ascunse, așa-zișii „liberali” au ca politică principală să-și vadă rivalii în cătușe. Fiind ocupați de parvenire, nu au de fapt nimic de spus săracilor, nedreptățiților și celor loviți de soartă, deloc puțini. Social-democrații luptă acum să reformeze justiția și să schimbe motorul economiei, luând consumul intern ca propulsor, dar se lasă adesea seduși de stilul de viață bazat pe înavuțire al oponenților. „Liberalii” au devenit peste noapte „populari” și, sub numele luat în deșert al apartenenței europene, reactivează piese ale extremismului din anii treizeci, care au distrus democrația.

Peste toate, așa cum atestă cele dezvăluite din vile conspirative, sufragerii și crame, nu se mai fac alegeri prezidențiale, nu se ajunge director, rector, președinte, șef oriunde fără serviciile secrete. Mai extinse decât în orice altă țară europeană, garnisite pe cât se observă cu generali de mucava, serviciile secrete se ocupă de „câmpuri tactice” pentru segregarea cetățenilor, evident în pofida legii.

Toate aceste lucruri se văd, căci trăim într-o lume deschisă. Cine poate credita un asemenea amestec de nepregătire, de rea credință, de abuzuri și de stupidități? În definitiv, faptul că România are astăzi  emigrația cea mai mare dintr-o țară în condiții de pace spune lucruri extrem de grave.

A patra sursă este guvernul însuși. Respectând Constituția,  un guvern poate emite ordonanțe și propune legi oricând – dimineața, seara, noaptea. În orice democrație este astfel. Nu este nevoie nici de Timmermans, nici de Veneția, nici de altcineva. Este civilizat să consulți, dar, când vezi că interesul pentru fapte este înecat de ideologii clasate, esențial este să urmezi interesul public. Stă în interesul public profund al României asanarea unei justiții în mare parte aservită, independentă eventual când nu se supune ordinelor. Ministrul în funcție al justiției nu înțelege, pare-se, diferența dintre profesor și ministru. Profesorul poate fi cum alege să fie, dar cine devine ministru se angajează pentru o cauză și ia decizii imediate. Indecizia face uneori mai mult rău unei țări decât decizia greșită.