Andrei Marga: Statul român - încotro?

Sunt „oficiali” în Romania de azi care susțin că abia cu ei s-ar ieși din comunism  și din prelungirile acestuia. În fața acestei pretenții, dacă ai mintea trează, nu poți să nu tresari. Se pune iarăși de un “nou început”, iluzoriu,desigur,și plin de costuri.

În ultimele trei decenii,oricum s-ar privi lucrurile, România s-a modernizat, democratizat și europenizat, atât cât se vede. Acum, însă, pretind că istoria începe cu eiinși care, de la “președinte” în jos, nu pot invoca o contribuție proprie la aceste procese.Nu au reformat vreo instituție, nu au procurat vreunavantaj în interes public, nu au creat vreun prag! Mai curând, se poate spune contrarul – că irosirea de oportunități i-a însoțit! “Președintele” a și spus cam totul când s-a socotit simplu politruc. Pe bună dreptate, un pătrunzător senator UDMR mărturisea la televiziune că mulți concetățeni nu înțeleg cum unii oameni au votat un candidat care nu a dat seamade primul mandatși nu le-a spus nimic!

Pretențiide nou început le lansează de obicei ignoranții și impostorii. Desigur, este mereu imaginabil un nou început în istorie, doar că, în practică,iese pe dos. Miloșevici și Chavez sunt exemple recente, după ce alții au inițiat linia pentru ultimul secol. Eșecurileantrenează însămilioane de nevinovați în suferințe, drame și tragedii!

Strategia integrării democratice a cetățenilor – care include recunoașterea demnității fiecărei persoane, meritocrația și formarea voinței politice prin dezbatere publică– a dat oriunde rezultate incomparabilecu cele ale strategiei “războiului meu” și segregării. Crearea Statelor Unite, exemplara refacere postbelică a Germaniei, tranziția spre societăți deschise în Europa Centrală sunt dovezi impunătoare. În fapt, nu ești mai bun liberal urându-i pe alții și lovindu-i cu indiferent care mijloc. Dimpotrivă!

Stat nu înseamnă “lupta” cuiva, nici scoaterea din țară a celuilalt, nici “victorie” în disprețulcivilizației. Spinoza a atras atenția că “scopul ultim al statului nu este dominația”, ci „dimpotrivă, a elibera individul de teamă, pentru a trăi atât cât este posibil în siguranță” (citez aici din Atila Ozer, L’Etat.Textes choisis, Flammarion, Paris, 1998, p.105). Montesquieu amintea că “un om ale cărui cinci simțuri îi spun fără încetare că el este totul, și că alții nu sunt nimic, este, în mod natural, leneș, ignorant și lacom” (p.69).Nietzsche a avertizat că incapacitatea de a dezbate public chestiuni de interes general distruge statul.

Tocmai ca urmare a neînțelegerii statului se trăiește în acești aniîn România o degradare pe care o constatăoricine rămâne lucid.  Structurarea “bananieră” a economiei, încălcarea dezinvoltă a Constituției , stat mai securist decât oricând, tembela confuzie a valorilor, politica internă de învrăjbire și politica externă de excursii, lăcomia și fuga de dezbatere publică au devenit embleme.În cele mai multe țări,se controversează, darse inovează susținut. România își pierde timpul cu inșidepășiți de funcții și își reducede la o zi la alta atuurile. Într-o perioadă plină de oportunități, ea a ajuns să se repete în neputință.

Se poate declara un nou început, dar nu l-au dat niciodată nici amatorismul, nici incultura, nici reaua credință. De aceea, se ridică întrebarea: spre ce împingdecidenții actuali statul român?

Diviziunea clasică – dictatură, democrație, oligarhie – nu mai funcționează în România anilor pe care-i trăim, căci s-a apucat vizibil pe o altă cale, tot perdantă. Aceasta este calea unui autoritarism incult și a unei birocrațiinecompetente șirapace, care își află tot mai puține înrudiri istorice. În diviziunea clasică, decidenții știau ce fac. La noi, în ultimii ani, s-a atins un nivel atât de rudimentar al înțelegerii statuluiîncât se iese din diviziunea clasică.

Nici ceea ce au făcut până acum, nici pregătirea, nici cultura, nicisimțul dreptății și integritatea, nu-i recomandă pe cei ajunși azi la decizii pentru un nou început. Iată doar câteva probe.

Dacă tot se vorbește de istorie, atunci de ce a fost pulverizat Centenarul din 2019? Nimic durabil nu a rămas în urmă, nimic memorabil din partea “președintelui”, afară de atacarea “penalilor” și clamarea “asaltului contra justiției”. În situația în care atacatorul nu este mai puțin penal decât “penalii” și în care nu a putut prezenta nici un argument factual al “asaltului”! „Justiția” carpatică a și rămas una dintre celemai injustede pe continent, de care orice țară și-a ferit cetățenii cu orice preț.

Tot mai clar, “justiția” este privită de “președinte” prin interese, de fapt, personale. Acestea nu au legătură cu interesul public al românilor de a vedea că și în țara lor justiția este demnă de încredere și nu servitoarea cuiva.Nici nu pare ca “președintelui”să-i fie clară distincția între interesul personal, interesul unui grup ce-i agreeazăaberațiile și se dă drept public, și interesul public.

Servirea persoaneipare să fie în statul român de azicriteriu de evaluare. Altfel, nu s-ar fi făcutdin ordinele de stat ale țării, precum recent, premiipentru dărâmarea unui guvern, organizarea unei false “dezbateri”, scrierea unui “proiect” etc. Cineva din afara țării îmi atrăgea atenția că sunt puține personalități reale, cu contribuții venind din propriile puteri, în lista „prezidențială”,prin care ordinele de stat se degradează perceptibil la rang de tinichele pentru serviciibenigne.

Un “păcat originar” se leagă, din capul locului, de “președinte” și de parașutații săi în funcții. Este vorba de încălcarea legitimității în răsturnarea cu mijloace oculte a majorității votate la alegerile parlamentare din 2016, pentru a instala, în cele din urmă,cevade uz personal – “guvernul meu” de azi. Numai că, fără legitimare, cum știm bine de la Max Weber încoace, nu există stat la propriu. În Europa actuală se cunoaște acest adevăr, încât asemenea meschinării nu se practică.

În plus, potrivit tuturor indiciilor, după 2016 nu a mai fost nimic curat în materie electorală.Nici alegerile europarlamentare, amputatede orice discuție publică, dar cu numărătoare controlată a voturilor, nici referendumul insignifiant, lipit șmecherește de alegeri, nici alegerile prezidențiale, cu prefabricări și diabolizări străine de civism nu țin de demnitate și de democrație! Să nu mai fie posibile alegeri curate în România actuală?

La aceste situații se adaugă necunoașterea de către “președinte” a unor noțiuni simple. Faptul că citește pomposbanalități și că a refuzat obstinat orice dezbatere electorală atestă, dincolo de pretexte, că nu face față unei dezbateri propriu-zise.

Elperorează despre democrați autentici și neautentici, fără să știe că această distincție auinstrumentat-o ultima oară Stalin și adepții săi. El proclamă “război” în țară, ignorând că noțiunea are o conotație cu care nu te joci. El crede că a făcut “dezbatere”, când de fapt a fost vorba demonologuritrivialeîn fața unor cetățeni luați drept gură cască sau de șuete cu adepți în căutare de sinecuri. El nu ia notă de “statul de drept democratic” prevăzut de Constituție. El confundă “democrația” cu ceva în care se iau decizii sub bagheta sa și “statul de drept” cu statul ce-i pune în aplicare ideile precare. El crede că “independența justiției” implică decizia sa. El nu pricepe că bugetul și politica unui partid nu sunt atribute “prezidențiale“. Mai nou, ca o culme a lacunelor civice și juridice, el susține că “guvernul meu” are nevoie de majoritate și trebuie făcute alegeri, ca și cum nu guvernul rezultă din majoritate, ci invers, majoritatea se face pentru guvern! El nu știe că, atunci când ceri putere, trebuie să ai ceva elaborat și profund de propus și, mai ales, că s-ar cuveni să răspunzi de daunele nepriceperii și superficialității.

Iar exemplele necunoașterii sunt la tot pasul.Afirmația că “președintele” nu înțelege legea fundamentală,lăsată să circule de unii din jurul său, este confirmată de cele mai numeroase încălcări ale Constituției de după 1992. Deciziile Curții Constituționale sunt probe indiscutabile.

Măsura propagării inepțiilor ne-o putea da fiecăruia cererea mediatizată a unui grupuscul de sibieni scos pe străzide a se arunca în afara granițelor partide care au contribuit, orice s-ar spune, la democratizarea și modernizarea României. Am sesizat-o și direct. Aflatla Sibiu, în urmă cu două săptămâni, la capătul unei conferințe pe tema „Secularizării”, tineri, vizibil îndoctrinați, întrebau nu altceva decât asupra datei când se va desființa psd-ul.

Mi-am amintit pe loc relatările lui Heidegger, care mărturisea cât de greu îi venea chiar lui, ca rector care aderase la o dreaptă extremă, să accepte pornirile unor studenți debusolați din Freiburg im Breisgau. Aceștia cereau scoaterea mai rapidă din universitate a profesorilor social-democrați și a evreilor.

Neînțelegând democrația, “președintele” mizează, după multe indicii,pe acțiuni oculte. Bunăoară, ocultă este nu numai controlarea parlamentarilor–în loc ca aceștia să fie determinați doar de votul cetățenilor. Ocultă a fost controlarea guvernelor de după 2016, pentru a împiedica majoritatea ieșită din alegerile parlamentare să-și realizeze programul. Ocultă a fost și eliminarea sau afectarea rivalilor – care, în condiții normale, l-ar fi putut învinge la alegeri –cu amenințările „justiției” sale. Poate că puțini ar fi votat cu unul sau altul, dar cu ce drept asemenea mașinațiuni?

Presa internațională anunța din timp că „președintele” va câștiga, dar nu prin merite, căci nu a făcut ceva pentru cetățeni, ci prin erorile rivalilor. Acestea nu au fost mici, cum se știe, dar nu le discutăm acum. În aceste condiții, însă, de unde acoperirea legală pentru înlăturarea din timp a rivalilor, încât, în finală, să nu fie riscuri?

Tezele și tehnicile dobândirii și exercitării funcțiilor aduse în scenă de anii treizecinu par să fi rămas în muzeu. Cum observa însușiFederico Fellini, unii ajung la o mentalitate ce „rezultă dintr-un spirit provincial, din lipsa cunoașterii problemelor reale și din refuzul – datorat lenei, prejudecății, lăcomiei sau aroganței – de a da propriei vieți o semnificație mai adâncă”. Stupiditățile antidemocratice ale figurilor sinistre ale anilor treizeci, incluzându-i pe Goebbels și Schacht,trec astfel, fie și în absența lecturii și a conștiinței istorice,ca cevaîn firea lucrurilor. De ce, în definitiv, nu se iau ca repere juriști și democrați care au creat praguri, precum Norberto Bobbio sau Zagrebelsky, Böckenförde sau Habermas sau Johannes Rau?

„Rezultatul alegerilor nu cerea cu adevărat dictatura partidului naţional‑socialist, ci coresponsabilitatea sa” (Ernst Nolte, Die faschistische Bewegungen, DTV, München, 1966, p. 396), scria despre alegerile din 1932 un istoric deloc favorabil social-democraților anilor treizeci.Putem spune același lucru astăzi privind rezultatele așa-ziselor „alegeri” din România anului 2019.

În definitiv, la „alegerile prezidențiale”, cu care se vrea acum copleșirea minților, au participat în jur de 5o% dintre cetățenii cu drept de vot, iar voturile s-au distribuit între finaliști cum se știe. Niciunul nu a câștigat mai mult de 35% dintre voturile celor cu drept de vot.  Nici unul nu poate pretinde că este alesul tuturor românilor, căci este doar alesul celor care l-au votat, nimic mai mult! În orice caz, când în jur de circa două treimi dintre români nu te-au votat, nu există legitimare mai mult decât pentru citirea atentă și aplicarea Constituției! Restul este abuz, ceva efectiv penal!

Sunt tot mai mulți cei care constată că nu se fac nicăieri în lumea civilizată alegeri ca în România ultimilor ani. Cu numărătoare militarizată, control securist, dezinformare sistematizată, referendumuri pe întrebări cu răspuns cunoscut, lipite abuziv de alegeri și alte măsluiri!Poate doar în „președinții africane” sunt decorate după alegeri serviciile secrete. În România actuală s-a ajunsla un efectiv de generali care îl depășește pe cel din SUA și la un buget al serviciilor secretemai mare decât în Franța, cum relatează cunoscătorii domeniului! Nu cumva gradele și bugetele se manevrează în interes privat?

În societatea modernă, politica își are importanța ei. Dar nici chiar interesul politic, oricât de natural este acesta, nu are voie să treacă peste considerentele de drept, așa cum se petrec lucrurile în România ultimilor ani. Aflat la New York zilele trecute, am putut avea tabloul viu a ceea ce s-a petrecut, de exemplu, în diasporă.

Pe de o parte, mulți dintre românii emigrați reclamau că ei nu au împărtășit temele antidemocratice ale regimului din București, nici altădată și nici în 2019. S-au trezit însă că, în numele lor, „aleșii” spun tot felul de aiureli. Emigrații vor afirmarea democrației în România, dar nu o nouă aservire a cetățenilor.Ei vor progres prin democratizare, nuautoritarismprostesc.

Pe de altă parte, foști diplomați relatează cum grupuri organizate de mii de votanți  au ajuns „să voteze”, în aceeași zi, la New York, Haga, Madrid și Milano! Ne putem imagina ce s-a întâmplat.

În democrație, atunci când există acuzații sau suspiciuni, cel care vrea să fie decident se pune singur la dispoziția justiției pentru a lămuri situația. „Președintele” actual nu înțelege că dreptul și morala nu se anulează ca urmare a unei alegeri.Presa internațională i-a reproșat la timp că nu și-a lămurit sursa averii.

Este uimitor cum,în seara “alegerilor prezidențiale”, în publicații din diferite țăria apărut aproape același text – dovadă în plus că astfel de texte se fabrică în laboratoare autohtone! Dar dincolode acest fapt, adică și în condițiile infiltrării presei, în România zilelor noastre s-au pus, totuși, întrebări. Destul să luăm în seamă chestionările relative la„guvernul meu”, în dauna guvernului țării,la instrumentarea procuraturii în dauna statului de drept, la reluarea condamnărilor politice în România de azi, la apelul la „mișcarea străzii” ca sursă de drept, la sustragerea de la restituirea de venituri necuvenite, la împiedicarea funcționării instituțiilor, la distrugerea meritocrației,  la comerțul cu ființe umane. Și, desigur, la încălcarea Constituției și la discreditarea țării în declarații externe. Fapt este că „democrația moare când se rămâne în întuneric”, cum spune o maximă!

Dacă ar fi conștiințe cetățenești și  ar avea demnitate, cei vizați ar cere justiției, din imbold lăuntric, să lămurească fără rest acuzațiile. În definitiv, încrederea în „statul de drept” este numai pentru alții? Ca și „punerea la dispoziția justiției”?

România nu poate fi smulsă din dificultățifără democratizare în continuare. Nu a fost și nu va fi altă soluție, iar la Alba Iulia, în 1918, oamenii erau nutriți de o convingere sănătoasă – cea a „democrației curate”. Desigur, înainte, Alexandru Ioan Cuza, a subapreciat democrația, dar avea cel puțin opțiuni de modernizare în interes public. Iar, ulterior, Carol al II-lea avea, totuși, cultură, deși aspira sardonic la o penibilă dictatură. Astăzi, aspirația pare similară, dar nu o susțin nici priceperea, nici cultura și, totuși, nici cetățenii responsabili.Cetățenii României nu se simt acasă într-o republică „bananieră”, cu o „președinție africană”.

Nu este timp de lamentări în România actuală. Într-o țară, din nefericire, mai departe damnată să fie condusă de  unii dintre „cei mai slabi”, civic și moral, ca să preluăm iarăși și iarăși avertismentul lui Stendhal și Thomas Mann, este ora sprijinirii acelor mișcări care se configurează deja în reacție la degradarea civică și culturală de acum și caută să restabilească libertățile, pluralismul și democrația.