Analfabetismul funcţional şi “opinia adevărată”

Astăzi, după secole de iluminism aflăm cu dezamăgire că şcoala românească este „ o fabrică de analfabeţi funcţionali” etichetă aplicată de către nişte „analişti” care nu au nicio treabă cu şcoala, care probabil n-au fost niciodată dascăli. Se apreciază că peste 40 de procente din învăţământul preuniversitar (primar, gimnazial şi liceal) sunt aşa-zişi analfabeţi funcţionali. Motivele pot fi multe, printre care infrastructura şcolară dezastruoasă, în mod deosebit în mediul rural şi nu numai, calitatea manualelor şcolare pline de o filozofie universală fără nicio legătură cu realitatea, calitatea unor dascăli la care domină rutina şi nu în cele din urmă, politizarea excesivă şi păgubitoare a întregului sistem de învăţământ. Spun toate acestea pentru că în anii `60 am fost şi eu dascăl suplinitor câţiva ani, când învăţământul era strâns legat de realitate, când am învăţat împreună cu elevii mei, lucru care ar trebui să-l facă şi titularii postdecembrişti. Referitor la subiect aş dori să redau părerea marelui scriitor Eugen Lovinescu despre şcoală: „Nimic nu mă certifică în ceea ce priveşte şcoala şi nu-mi insuflă mai mult optimism în ceea ce priveşte viaţa, decât constatarea că cel mai mediocru camarad al meu din liceu incapabil de orice activitate serioasă ca elev, ajuns inginer în Germania, după ani, este azi în fruntea uneia din cele mai mari companii petroliere, mânuind milioane, el însuşi posesor al unei situaţii materiale înfloritoare, cu o ţinută morală inatacabilă”.
Această atitudine mă face să-i îndemn pe cei care măsoară azi calitatea învăţământului să-l ia drept pildă pe Socrate, filozoful care a pus în valoare spiritul libertăţii, care n-a scris niciodată nimic ci doar a vorbit, prin întrebări la care aştepta răspuns: A pus întrebări unui sclav, n-are importanţă care, numai să ştie greceşte şi culmea ironiei platoniciene, făcându-l să descopere, fără a le enunţa, teoreme de geometrie (dublul suprafeţei pătratului). Acest stăpân al întrebărilor nu-i sufla neştiutorului răspunsurile, ci le făcea să se ivească din străfundul celui interogat, care ştia, fără să ştie, care îşi „reaminteşte” nu ştiinţă ci o „opinie adevărată”. Astfel, sclavul etalat ostentativ făcea dovada prin absurd că, oricât de neinstruiţi am fi, în noi înşine poate sălăşlui oricând o opinie adevărată, har divin, care naşte buni cetăţeni, oameni cinstiţi, cinstiţi ignoranţi. Şi-apoi, dacă un astfel de om îşi întemeiază o familie, la urma urmei, şi care prin muncă cinstită, ocupându-se de educaţia copiilor săi, făcându-şi şi datoria faţă de stat, pe acesta nu-l mai priveşte în niciun fel viaţa publică, părerile goale de conţinut ale filozofilor sau ale altora cu diplomă. Un asemenea „neştiutor” este mai valoros decât toţi „intelectualii” de azi cărora le este plină cutia ucrainiană de idei fără nicio valoare de întrebuinţare.
Ce facem totuşi astăzi cu acest specimen care este omul, pentru desăvârşirea lui? Dacă analizăm această specie prin prisma părerilor mai multor filozofi începând cu Tucidide, Augustin, Machiavelli şi până la eternul Freud, se poate trage concluzia că omul este mai degrabă rău. Educaţia nu-l poate ameliora moral decât în mică măsură şi în mod provizoriu, pentru că el nu-şi foloseşte de cele mai multe ori raţiunea euristic, ci doar justificativ, pentru legitimitatea pasiunilor care îl domină cu totul. Este un animal gregar şi tribal, conformist şi imitativ, individualitatea şi libertatea nu sunt altceva decât trăsături secundare, de excepţie, dobândindu-le din mers, mereu uşor de abandonat sub acţiunea influenţelor dinafara lui, excepţia făcând-o acela înzestrat cu calităţi deosebite. Ei, aceste calităţi trebuiesc descoperite azi în decursul educaţiei, în mod selectiv şi euristic. Şi dacă totuşi am amintit de acest termen, metodă didactică definitorie care constă în întrebări care necesită răspuns, problema condiţiei umane este însă aceea că civilizaţia contemporană a încetat să-şi mai pună întrebări. A nu întreba este cu mult mai rău decât a nu şti răspunde la întrebările deja puse, la fel cum a pune întrebări nepotrivite distrage atenţia de la lucrurile cu adevărat importante. Preţul tăcerii este plătit în valuta forte a suferinţei umane, la urma urmei, abilitatea de a pune întrebări face diferenţa dintre soartă şi predestinare, dintre dorinţă şi călătorie.