Andrei Marga: John Gray și sensul vieții la alte ființe

Unele animale sunt, potrivit naturii lor, agresive. Agresivității unui animal nu este însă acceptabil să i se răspundă cu agresivitatea umană. Chestiunea a devenit de o rară penibilitate  când primăriile de București (în trecut) sau Târgu Jiu (recent) au dispus omorârea câinilor. Și când guvernul decide mai nou să fie omorâți urși. Se vede că primari, guvern și decidenți ai unei țări sunt fără idei, încât hotărăsc teatral omorârea de animale, în loc să le îngrădească, să le canalizeze și să le tempereze agresivitatea.

Să nu fie într-o țară alte urgențe decât omorârea de ființe, fie ele și nonumane?  Nu vedem spectacolul grotesc al sărbătorilor, când televiziunile se întreg în etalarea „bucatelor” constând din animale sacrificate? Mai mult, se lasă impresia că prin acest consum se măsoară calitatea de creștin! Nu cumva se umple de rușine o țară exhibând asemenea excese?

Această raportare primitivă la animale mi-a stârnit mereu revolta. Dar și reflecția în favoarea recunoașterii sensului vieții și la alte ființe.

Conceperea sensului vieții în literatura universală este inspirată direct și aproape exclusiv de ființarea umană. Numai că există și alte ființe în afara oamenilor. Și ele au viață, năzuiesc la ceva, chiar dacă nu au propriu-zis aspirații de felul celor umane, și fac ceva pentru satisfacere. Oricum, azi problema sensului vieții se pune mai larg decât oricând odinioară.

Prima probă în sprijinul acestei afirmații este că se pune tot mai insistent problema admiterii în comunitate a roboților. Pe măsură ce aceștia sunt construiți în așa fel încât să aibă capacitatea de a-și descrie structura și chiar de a interacționa cu mediul înconjurător, uman și neuman, statutul lor se schimbă. Așadar, pe măsura obținerii de roboți cu înzestrare analoagă cu biologia umană, se pune problema „libertăților și drepturilor” lor. De altfel, vedem tot mai des în sfera reprezentărilor artistice roboți amestecați printre oameni și domnișoare sărutându-se cu roboți costumați în bărbați! La urma, urmelor, nu cumva sunt și oameni care se comportă ca roboții?

Se poate discuta îndelung cum să se dezlege o asemenea problemă. În opinia mea, două observații sunt hotărâtoare. Roboții pot fi oricât de elaborați, dar ei depind de ceea ce se „instalează” (instrucțiuni, programe etc.) în ei. Nu se poate atribui viață de sine stătătoare roboților, întrucât ei depind oricând de butonul de pornire. Se poate specula la nesfârșit constatând că o seamă de proprietăți ale vieții umane – intenționalitatea, trăirea timpului, reflexivitatea – lipsesc roboților. Această lipsă îi privează de înfruntarea sensului vieții.

A doua probă a aserțiunii de mai sus este aceea că problema sensului vieții se pune astăzi mai explicit în cazul animalelor. Acestea au viață și și-o promovează activ, încât se poate vorbi și în cazul lor de sensul vieții.

În opinia mea, trei concepții de lungă tradiție trebuie însă depășite atunci când discutăm sensul vieții.

Este de depășit vitalismul, potrivit căruia, mai presus de baza fizico-chimică, există o forță vitală și în plante. Este adevărat că ea există, numai că, la plante, nu avem promovarea de sine, dacă prin aceasta înțelegem  coagularea sensibilității orientată cel puțin spre apărare activă.

Apoi, este de depășit hylozoismul,după care totul pe lume este însuflețit. Asumpția nu se confirmă, multe realități fiind inerte, fără sensibilitate.

Este de depășit, în sfârșit, „șovinismul regnurilor”, potrivit căruia ceea ce este pe lume, adică materiale, plante, animale, ar fi doar mijloace puse de Creator la dispoziția omului. În definitiv, animalele își au viața proprie, pe care năzuiesc să și-o păstreze și caută, pe cât pot, măcar să supraviețuiască în condițiile lumii, la fel ca și oamenii.

La drept vorbind, chiar dacă se forțează și se ajunge la practicarea acestor concepții de către oameni, sunt probe infime în favoarea lor. Argumentele pledează însă pentru a recunoaște un sens al vieții în cazul oamenilor și, totodată, în cel al ființelor nonumane.

Din istoria culturală a acestei recunoașteri au rămas durabile, fiind mai temeinic argumentate și păstrate prin vestigii, trei viziuni care converg în dreptul devizei după care fiecare ființă are a fi conform naturii proprii și ordinii lumii. Vechii chinezi au considerat că toate cele ce sunt se supun unei legi universale, Dao. Vechii evrei au considerat că cele ce sunt se supun legii universale date de Dumnezeu. Vechii greci au considerat că există o lege universală, Dike, a naturii și a oamenilor. Conotațiile legii universale sunt, în fiecare caz, extrem de bogate, dar esențial este faptul că în fiecare dintre aceste viziuni se asumă că orice trebuie să fie conform naturii proprii. Fiecare viziune conține o înțelegere a „vieții bune”, apelează la etică și solicită „caracterul” care asigură conformitatea cu natura lucrurilor.

Mulți au reflectat la viața ființelor umane și neumane. Rezultatele au fost diferite. De pildă, Aristotel și-a imortalizat cățelușa, pe nume Issa. Dar tot el spunea că „aşa cum natura nu face nimic, niciodată, în van, este de netăgăduit că ea a făcut toate animalele pentru binele omului”(Politica). Plutarh a criticat desconsiderarea suspinului animalelor: „credem, de altfel, că strigătele ce se aud ar fi sunete nearticulate, şi nu rugi şi implorări justificate din partea lor”. Augustin susținea că „ţine de ordinea dată de Creator ca viaţa animalelor şi moartea lor să fie subordonate folosinţei noastre”. Toma d’Aquino scria că „animalele şi plantele nu au o viaţă raţională” şi sunt, deci, „servitori după natură, făcute pentru a fi folosite de ceilalţi” (Summa teologica). Montaigne era încredințat că și pisica are o reprezentare proprie a lumii din jur. Descartes vedea în animale „maşini”, care nu resimt plăcere, nici durere (Discurs asupra metodei)  și făcea experimente oribile aruncând pisici în gol. Newton cerea, în schimb,  extinderea la ființe în general a principiului „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!”. Kant însă susţinea că „animalele nu au conştiinţă de sine şi nu sunt, prin urmare, decât mijloace în vederea unui scop” (Lecţii de etică) . Voltaire atenţiona că animalul are toate organele de simţire care sunt în om (Dicţionarul filosofic). Schopenhauer a avut mereu alături un câine, a cărui „voință de a trăi” fără iluzii a imortalizat-o conceptual. El a mai scris că „o eroare fundamentală şi inexplicabilă a creştinismului a fost aceea de a despărţi omul de lumea animalelor căreia îi aparţine, dând valoare exclusivă omului, până la a considera animalele doar nişte obiecte” (Parerga und Paralipomena). Desigur, omul are o demnitate conferită prin crearea sa după chipul şi asemănarea Creatorului său –  dar de aici nu rezultă că această demnitate trebuie clădită pe nimicirea altora.

Recent, mereu creativul John Gray (Katzen und der Sinn des Lebens. Philosophische Betrachtungen, Aufbau, Berlin, 2024) a repus în mișcare reflecția asupra atitudinii oamenilor față de animale aducând în discuție sensul vieții lor. El apără, de pildă, ideea că, la pisici, bunăstarea este de la sine înțeleasă, încât comportamentul este ghidat de obținerea ei, în mod concretistic. Mă alătur, și prin intervenția de față,  acestei idei.

Unii caută temeiuri în Scripturi pentru considerarea animalelor ca simple obiecte. În fapt, însă, Vechiul Testament, Noul Testament şi tradiţia iudeo-creștină nu sunt univoce. Interpretarea mai plauzibilă este aceea că ele se opun categoric brutalizării animalelor (vezi Enzo Bianchi..., Oameni şi animale, 2013). Bunăoară, Dumnezeu l-a pus pe om „în comunitate cu animalele” (Geneza, 2, 18), cu care împărtăşeşte „acelaşi destin” (Ecleziastul, 3,21), şi nu îngăduie „cauzarea de durere creaturilor vii”. „Toată firea suspină şi suferă durerile naşterii” scrie apostolul Pavel (Epistola către Romani, 8, 19-20). Ioan Gură de Aur a observat că „noi imităm moravurile lupilor, leoparzilor, sau, mai curând, facem mai rău decât aceştia” și a cerut atitudine creştină faţă de orice fiinţă. Creștinismul conţine principiul grijii faţă de cel slab, aflat în suferinţă sau fără apărare. Mari Muftii spun că sacrificarea oilor nu este canonică în Islam.

Peste toate, pe drept, Milan Kundera (Insuportabila lejeritate a fiinţei, 1984) întreba ironic: ce am spune dacă ar veni un extraterestru şi ar pretinde, invocând voința divină, ceea ce noi le pretindem animalelor? Din păcate, o întrebare mereu ocolită!

Astăzi, suntem în punctul recunoașterii faptului că și alte ființe – altele decât oamenii – au reprezentări ale lumii din jur și urmăresc și ele o viață anume. Așa stând lucrurile, două generalizări filosofice pot îndruma atitudinea oamenilor față de animale. Este vorba de postulatul lui Aristotel, care susținea că există un telos în lume, ce face ca fiecare ființă să caute să-și împlinească natura proprie. Este vorba apoi de poziția lui Spinoza (Etica, partea a IV-a, Regula 18), care suținea că viața conform „propriei naturi (conatus)” este sursa fericirii.

Dar putem duce mai departe aceste două generalizări spre un rezultat nou. Cum scrie John Gray, aici este un bun punct de plecare pentru a accepta că oamenii năzuiesc la binele pe care îl cere natura lor, dar rămân în această privință asemenea altor creaturi (p.71). Altfel spus, și acestea au îndreptățirea la bine conform naturii lor. Și pisicile sunt solicitate de natura lor la o anume viață, iar restul animalelor așișderea.

În alt loc (Reclădirea eticii, 2022) am evocat faptul istoric că reflecţia organizată, cu noi perspective, asupra vieţii oamenilor a debutat după Al Doilea Război Mondial cu cartea Dialektik der Aufklärung (1947), a lui Adorno și Horkheimer, care interoga felul în care oamenii se raportează la natură. Teza cărţii – după care „supunerea a tot ceea ce este natural de către subiectul stăpân pe sine culminează, în cele din urmă, tocmai cu dominaţia a ceea ce este luat orbeşte ca obiectiv, a naturalului nud” – exprima primele îngrijorări privind distorsiunile lumii civilizate. Observaţia era aceea că, dacă natura este luată doar ca obiect de prelucrat, atunci, la limită, oamenii vor ajunge, prin intermediul întortocheatelor organizări care anonimizează răspunderea, să se prelucreze unii pe alţii. Prin natură, cei doi autori aveau în vedere multe (floră, faună, cosmos), dar privirea era pe ceea ce s-a petrecut în Al Doilea Război Mondial – atacarea naturii umane ca atare. Şi cel care alimentează necontenit incendiul ajunge să fie cuprins de flăcări! – era semnalul de alarmă tras de renumita scriere, pe care şi un critic constant, Joseph Ratzinger, în Wendezeit für Europa?, (1992), l-a recunoscut ca adevăr al epocii în care trăim.

Azi, la mișcarea ecologistă, favorabilă, cum știm, schimbării atitudinii mai ales față de floră, se adaugă mişcarea pentru schimbarea atitudinii față de animale. Ea susține justificat că dacă animalele sunt doar obiect al pornirilor brutale, atunci, la limită, oamenii vor ajunge să se brutalizeze între ei.

Atitudinea faţă de animale prefigurează atitudinea faţă de oameni. De altfel, istoriceşte, s-a constatat de multe ori (în colonii, în dictaturi etc.) că atitudinea faţă de animale se prelungește în atitudinea faţă de oameni (Charles Patterson, Un eternell Treblinka, 2008). Mulţi dintre organizatorii genocidului veneau, profesional, din zona brutalei „gestionări a animalelor”.

Dincoace de toate, se poate observa că Darwin însuşi (The Descent of Man, 1871) a sesizat, ca nimeni altul, implicaţiile relaţiilor cu animalele. El scria că „numai atunci când ne preocupăm de totalitatea fiinţelor sensibile, moralitatea noastră atinge cel mai înalt nivel”. Curentul creat astfel nu a rămas fără adepți.

Poate ne intrigă faptul că, de pildă, un veterinar vestit este preocupat de tehnicile de a face fericiţi câinii, în timp ce nenumărați oameni sunt nefericiţi (Cesar Millan, Short Guide to a Happy Dog, 2013). Într-adevăr, fiind loc pentru fericirea fiecăruia, m-am întrebat, la rândul meu: de ce nu îi facem fericiţi şi pe unii şi pe alţii? De ce, dincolo de condiţiile vieții de azi, nu se înlocuieşte în jur truda cu munca, sărăcia lucie cu minimul necesar, favoritismul cu promovarea pe merit, deformarea pe faţă a spuselor cu cinstea, minciuna calculată cu onestitatea, reaua credinţă cu seninătatea, invidia calomnioasă cu recunoaşterea valorii, nedreptatea voită cu respectul fiecăruia?

Dincolo de multele considerente ce pot fi discutate, îmi amintesc mereu ceea ce spunea Shelley: să privim în ochii unui miel şi să luăm aminte! Să oprim agresivitatea! Celebrul poet avea dreptate, căci cine poate privi împăcat cu sine în ochii unui animal inocent este, cu siguranţă, alt om.

Putem, așadar, considera în profunzimea lor aceste lucruri. Aici o fac spunând simplu: și animalele au un sens al vieții pe care și-l promovează și-l apără atât cât pot. Și ele  se încadrează în conceptul sensului vieții pe care l-am conturat în alte locuri. Anume, sensul vieții este imanent vieții; este al vieții luate ca întreg; este asumat de fiecare ființă în funcție de aspirațiile și de împrejurările vieții sale; fiecare angajează întreaga sa ființă, chiar dacă acțiunile sale sunt contextuale; abia prin „înțelegere” sau, tradus altfel, „comprehensiune” sensul vieții este accesibil înțelegerii de către cei care se întreabă asupra lui.

Poate că cei doi bichoni ai mei, Pit și Isy, mă impresionează căci și-au însușit înțelesul unor cuvinte din dialogul cotidian pe care-l port cu ei și reguli de conduită. Dar oricine poate institui un fel de dialog cu animalele, încât faptul că ele nu vorbesc articulat o limbă sau alta nu este argument al lipsei sensului vieții lor. Și ele își trăiesc viața pe o anumită direcție, pe care și-o promovează și o apără cât le stă în putere.

       Nu vreau să alunecăm în compararea oamenilor cu alte ființe, din nici o direcție. Cu siguranță, oamenii sunt îndeobște deasupra animalelor. Dar nu sunt excluse deloc situații inverse. Când îți dai seama de  vocabularul cu care unii reacționează, de ignoranța lor în a fi conform naturii umane, de minciunile în care și din care trăiesc, de ferocitatea a ceea ce au în minte, nu poți să nu relativizezi distincția om-animal.

Ceea ce ne interesează însă aici este altceva: constatarea că și aceste ființe, altele decât oamenii, au, fiecare, un sens al vieții. Nu avem cum ști cât de perceptibil îl trăiesc – dar ne dăm seama că foamea, groaza, suferința, durerea sunt trăite și de ele.

Esențial ar fi ca acest fapt să fie asumat astăzi și în raportarea noastră ca oameni la animale. După mișcarea salutară a ecologismului, a sosit timpul mișcării simetrice a unei schimbări fundamentale de atitudine față de animale. O conștientizare a faptului că există un sens al vieții fiecăruia dintre ele poate fi punctul de plecare al acestei schimbări, de care depinde tot mai mult însăși soarta raportării oamenilor unii la alții. Plierea la opinii îndoielnice, oportunismul, ura și brutalitatea nu fac casă bună cu demnitatea umană (din volumul A. Marga, Sensul vieții, în curs de apariție).