Andrei Marga: Schimbarea universitară

Ne facem iluzii dacă credem că aberațiile profund inculte ale prodecanului de la Universitatea din București sunt un caz izolat. Este ușor de constatat, aproape de oricine, că legea din 2011 a făcut profesori universitari cu duiumul din persoane inadecvate. Dacă evaluările activității „universitarilor” ar fi riguroase, precum în alte țări, s-ar constata stări de lucruri înfiorătoare.

Două dezbateri recente despre educație au avut meritul că au spus lucrurilor pe nume, dincoace de dulcegării și de mărunțișuri oficiale sau de inerțiile curente. Este vorba de Dezbaterile de la Sinaia (29-30 martie 2019) și de o reuniune de la Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu (22-26 iulie 2019). Experți reali în materieși-au spus cuvântul, semnalând nu reușite superficiale, ci neajunsuri care costă din plin.

Este de așteptat, în orice caz, ca stările lucruriaspre, care încep să fie resimțite,  să constrângă la a se lua în seamă degradarea care a cuprins sectoare întregi din România ultimului deceniu. Bunăoară, dincoace de anii necesarelor reforme, economia, cum spun finanțiștiavizați, nu a reușit nici în 2016 să atingă nivelul producției agregate din 1989. Nu numai justiția, dar întregul angrenaj al statului prezintă gripări în consecința nepriceperii, cu efecte tot mai tragice, cum vedem bine în ultimele luni. Pe fondul derapajului, în care nici cei care jură pe Biblie nu mai respectă Constituția, prăbușirea încrederii cetățenilor în autorități face ca România să nu aibă concurent în lumea de azi în ceea ce privește emigrarea. Statul a devenit securist pe o scară necunoscută înainte: rectori ai universitățilorși voci cu pretenții caută să intre în grațiile unor servicii, nici o funcție importantă nu se mai ocupă pe merit, nu  mai sunt alegeri (cum atestă și europarlamentarele recente!) fără serviciile secrete.Chiar de sus, străină de idei,politica se reduce la campaniivulgareși referendumuri ridicole, în disprețul cetățenilor. Se simte lipsapreocupării pentru alternative și precaritatea culturală, care îl făcea deunăzi pe un literat să recurgă la gestul de a cere, desigur retoric, închiderea de reviste, ca sterile.  Iar când vezi nivelul – profesori universitari care vorbesc cu suficiență prostii, un stat care comercializează copii fără să se intereseze de soarta lor, încarcerarea de oameni pentru a împuțina rivalii – îți dai seama ce vine. Mai cu seamă că România este deja sub amenințarea deprofesionalizării în domenii cheie.

Există o interdependență între universități și societate, încât nu se poate ieși din marasmul actual fără schimbări pe ambele planuri.În societate, bunăoară, nu este altă cale decât revenirea la meritocrație, oprirea amestecului noii Securități în selecția decidenților, interzicerea repetării de mandate în instituțiile centrale, cultivarea interesul public și dezbaterea publică a chestiunilor de interes general. Cum observaun economist indigen, o țară ca România nu-și poate asigura dezvoltarea cu un stat ce nu este doar minimal, ci pur și simplu slab.

Și în universități este de reorganizat cam totul: diviziunea specializărilor, calitatea curriculumului, examenele, acordarea titlurilor, accesul la posturi didactice, alegerea responsabililor, administrarea educației. Aceste instituții sunt străbătute de erori, legislative înainte de orice, care împiedică alte performanțe decât cele de până acum.

Prima eroare este „dezvoltarea în sine”. Așa cum privatizarea, înțeleasă la propriu,  nu trebuie să fie un scop în sine, ci calea de a găsi un proprietar mai bun (Janos Kornai), tot astfel, autonomia universitară nu este un scop în sine, ci mijlocul de a face creative universitățile. Numai că această autonomie a devenit, odată cu reglementări greșite  și cu decidenți nepotriviți,  ocazia parohializării universităților. Nepotismul, expansiunea diletantismului, un nou feudalism „academic” o însoțesc. Universitățile nu numai că se imită una pe alta, dar sunt de fapt retrase în sine, încât România beneficiază tot mai puțin de aceste potențiale locomotive ale dezvoltării. Este destul să observăm că nici un rector nu a emis în ultimii șapte ani vreo idee – afară de banala „dați-ne bani și lăsați-ne în pace!”, că în țară se citește mai puțin, că nu citesc destul studenții, dar nici actualii profesori nu se omoară cu cititul. Așa cum se poate constata pe publicații, decalajul în raport cu ceea ce se discută în lume este, în multe specializări, din nou de aproximativ treizeci de ani.

România universitară își risipește energii enorme în specializări  stabilite acum douăzeci de ani, care și-au pierdut, între timp, rațiunile. Se pregătesc, de exemplu, vreo douăsprezece feluri de economiști, cam două sute de feluri de ingineri, mii de tineri urmează specializări și facultăți în care nu a apărut nici un profesor la propriu, care să le imprime valoare. Destul să amintim că România actuală are treizeci și șapte de facultăți de drept, în vreme ce Germania are doar opt, dar veritabile. În orice caz, reconfigurarea specializărilor ar putea induce o întinsă reorganizare de departamente, facultăți, universități și le-ar scoate din mimetismul și mediocritatea actuală.

Mulți universitari cred că nu ajung la bani pe cât doresc datorită finanțării pe student (per capita). Ei înghit ușor basme și vorbesc fără să cunoască întregul chestiunii.

Într-adevăr, în 1998, această finanțare a înlocuit finanțarea pe state de funcțiuni aprobate de minister, care devenise arbitrară. Am fost cel care, în calitate de ministru al educației naționale, am efectuat înlocuirea, împreună cu autorizarea universităților să-și stabilească singure cadrul admiterii, efectivul de locuri cu taxă și de locuri bugetate și să-și asume autonomia financiară. Prin urmare, pot facecel puțin trei observații.

Se poate renunța oricând la finanțarea per capita. Dar atunci, ministerul preiaaprobarea statelor de funcțiuni din catedre, precum în alte țări (Germania de pildă). Nici un finanțator public nu finanțează ceva fără a se asigura de legalitatea utilizării banilor.

Am condus nouăsprezece ani Universitatea „Babeș-Bolyai” și am dus-o la cea mai mare dezvoltare atinsă de vreo universitate în România, dar eu nu am cerut ceva ministerului. Am explorat nevoi din jur, am inovat, am creat  programe și apoi am căutat resurse și am apelat la sprijin public pe proiecte utile, nu altfel.

A treia observație se referă la alocarea de locuri la admitere, în funcție de care se face, în fond, finanțarea. Actuala alocare, în esență în funcție de poziția unei universități în ierarhia stabilită cândva, este, într-adevăr, eronată. Ea antrenează, direct sau prin implicație, perpetuarea subdezvoltării unor regiuni.

Nu insist asupra ierarhizării, căci în România aceasta a fost și estenecurată și neserioasă. În definitiv, diversele universități de la noi, mai vechi sau mai noi, mai extinse sau mai restrânse, s-au apropiat ca nivel. Absolvenți la fel de buni – ceea ce este esențial – sunt în universități foarte diferit plasate în ierarhie. Pe de altă parte, situația patentelor și inovațiilor atestă că universitățile care au fost mai finanțate nu au performat în plus.Foarte probabil, România importă patente mai mult ca oricând în perioada postbelică.

De aceea, este mai echitabil și în favoarea dezvoltării regiunilor României ca ierarhizarea universităților și alocarea de locuri la admitere să fie decuplate. S-ar ieși astfel de eroarea confundării de planuri. O universitate demnă de respect nu are nevoie de locuri de studii alocate de minister, căci are capacitatea de a atrage studenți prin valoarea ei. Dacă are valoare! Iar dacă nu are valoare, atunci investiția nu merită făcută. Locurile de studii ar putea fi alocate universităților care susțin dezvoltarea regională și, pe această cale, cea a țării.

Numai așa se curmă situația actuală în care universitățile socotite mari produc absolvenți indiferente lacalibrul și folosirea lor, iar universitățile din diferite regiuni sunt ținute, prin reglementări, în chingile redusei dezvoltări. Împiedicarea dezvoltăriise transmite inevitabil regiunilor în care operează!

În România, trăim din plin efectele neseriozității concursurilor pe posturi. Sub „lupta contra corupției”, prost gândită și realizată, ca multe alte „lupte”, corupția  s-a extins în universități în diferite forme: trucarea de examene, concursuri pro forma, ocuparea de profesuri în vreme ce candidații dețin funcții de conducere, furtul din programe și, mai ales, nepotismul devastator. Angajarea de odrasle în România întrece tot ceea ce se petrece în Europa comunitară. Sub legea educației din 2011 corupția este fără precedent în epoca modernă a țării.

În această situație, a mai rămas la îndemână soluția adoptată de alte țări. Este vorba deinterzicea, prin lege, a preluării într-o universitate  a fiilor, fiicelor și a altor rude ale celor deja angajați (care pot să concureze, dacă au valoare, în alte universități!), precum și oprirea promovării universitare în baza funcțiilor. Este timpul prevederii de concursuri cu multipli concurenți, decise decomisii complet exterioare universității respective și de senate universitare.

În România, eroarea păstrării de forme care nu aduc nimic bun este tot mai vizibilă.Se discută de plagiate, dar ce s-a dezvăluit public până acum este doar colțul unei mese. Încă nici nu a început propriu-zis dezvăluirea plagiatelor în sectoare întregi, în care chiar „doctorii” spun  candid că ei știau că plagierea este ceva normal.

Evident că doctoratele în reglementarea actuală din România sunt definitiv compromise. Singura soluție în situația creată este instituirea unui titlu mai înalt de doctor, care să facă diferența.

Un titlu mai înalt este necesar și în cazul „profesorului universitar”. Spiru Haret se plângea, la timpul său, că în România concursurile de profesor universitar sunt ca nicăieri. Ce ar spune astăzi, când legea în materie este mai „originală” ca oriunde? Când profesori sunt câți vrei, dar descoperirile, creațiile și soluțiile tot mai puține?

Cu cele două titluri mai înalte – eventual „doctor docent” și „profesor universitar magistru”– s-ar ieși din stupiditățile legii din 2011, care oricum vor exploda la un moment dat și sub acest aspect. Cum explodează, mai degrabă sau mai târziu, tot ceea ce este prost reglementat!

O soluție complet nefericită a legii din 2011 a fost alegerea rectorilor prin sufragiu general, aidoma alegerilor din partide pentru parlament. Eroareaconfundării universității cu o organizare civică nu a dus nicăieri la rectori mai valoroși.

Iar numirea de către rector a prorectorilor și decanilor nu face decât să creeze un nou feudalism, ce antrenează frânarea inovației, descurajarea forțelor vii și a profesorilor veritabili ai universităților. Trebuie să spun că am fost ales de cinci oriîn fruntea universității, dareu nu am numit vreun prorector sau decan. Și unii și alții trebuiau să fie stabiliți de facultățile reprezentate și să devină contrapondere la rector. Și invers!

Prin reglementări,  România a ajuns din nou la o centralizare păguboasă a deciziilor, pe care legea din 2011 o bate în cuie ca altă eroare. De aceea, este cazul regândirii sistemului universitar din țară fără ARACIS {care în țara noastră nu a avut  personal calificat și nici evaluări demne de luat în serios}, fără CNFIS, fără alte instrumente consumatoare de resurse și sterpe și fără enorma cheltuială cu deplasările universitarilor.

Nici o țară nu ține profesorii universitari pe drumuri pentru a face, chipurile, evaluări, în nici o țară irosirea timpului specialiștilor nu este mai generoasă.  Cum spunea un ilustru profesor, doar la noi rectorii, neavând vreun proiect și nici viziune, se ocupă de verificat becuri, clanțe și garduri, iar profesorii universitari își cheltuie timpul în sindrofii sau cu păzirea candidaților la admiteri. Revenirea la folosirea parcimonioasă a timpului și la studiu propriu-zis este indispensabilă universității care-și merită numele.

Este nevoie de internaționalizare, de raportarea continuă la nivelul universal al cunoașterii și al acțiunii universitare. Numai că, în România,internaționalizarea este înțeleasăadânc provincial. Se revendică criterii internaționale de evaluare, dar nu există capacitatea de a rezolva problemele imediate de infrastructură, de sănătate, de randament din jur și nici vreo preocupare pentru acestea. O internaționalizare care face universitarii incapabili să rezolve problemele propriei societăți nu o practică decât cei care nu o înțeleg. Universitățile ar trebui încurajate prin legislație la profilare pe coordonate firește internaționale, dar satisfăcând nevoi regionale și naționale.

Importanteste să se curme o situație care va antrena în continuare degradări.Nu dă rezultate doar repararea sistemului. Precum alte țări, România ar proceda inspirat dacă ar institui, între altele, două „universități experimentale”, care să arate cum se iese din situația în care se generează diplome și titluri îndoielnice, în loc să se potențeze eforturile din jur. Aceste universități ar putea induce schimbări într-un sistem altfel depășit.