Întrebări privind învățământul din România

Educația continuă să preocupe și să ridice întrebări, mai cu seamă că în spațiul public sunt vehiculate două abordări, zise „oficiale”, care nu înțeleg educația ca întreg și nu au vreo soluție proprie.

Așa-zisul proiect „România educată”, al președinției, pe lângă ofensa adusă cetățenilor acestei țări prin însuși titlul ridicol (și apoi, cine vrea să educe pe cine?), copiază, de fapt, după ureche, măsuri din pachetul anilor 1996-2000. Uneori nici nu s-a înțeles despre ce este vorba.

Din 2001 încoace, Ministerul Educației a demontat idei valide,în consecința unui populism ieftin. Eroarea majoră a fost aceea de a socoti că reformele trebuie să fie pe placul cuiva anume. Schimbarea denumirilor,practicată în lipsă de idei,  nu era totuși, reformă! Apoi, cu noi titulari, ministerul a îmbrățișatun neoliberalism de cafenea și, treptat, o modernitate cognitivistă prost înțeleasă, încât educația a fost adusă, ne place-nu ne place, la cea mai gravă criză, parte a celei mai grave crize a statului român (din 2004 până astăzi). A fost evidentă confuzia între reformă și măsuri oarecare. Pentru ca acum, ministerul să reia, stângaci, ceea ce a distrus după 2000!

Ar fi nerealist să nu fie schimbări în educație, inclusiv în raport cu o reformă, oricare ar fi reușita ei. Schimbările sunt însă necesare pentru a face pași înainte, nu pentru a merge îndărăt sau pentru a pierde timpul sau a stagna.

Cadrele didactice din preuniversitar sunt preocupate de examene –admitere în liceu, bacalaureat, admitere la universitate. Personal, am fostpentru examene cât mai puține și cât mai fiabile și pentru un  bacalaureat distribuit parțial pe anii de liceu (vezi A. Marga, Anii reformei 1997-2000, Efes, Cluj-Napoca, 2002). Din nefericire, la noi, o pălăvrăgeala fără noimă și birocratizarea fac să se piardă din vedere esențialul: valoarea pregătirii. Unii vor multe examene de ieșire și de intrare, chit că sunt în detrimentul pregătirii. Or, poți avea multe examene, chiar severe, și să iasă o pregătire mai slabă. Asta se întâmplă și acum! Iar simularea de examene este o aberație. Mai nimeni nu o practică! Soluția din Legea 2005 (cu „capacitate” și „bacalaureat”) și din ordinele de ministru din 1998-2000 (cu considerarea examenului de absolvire ca bază a admiterii) era mai bună decât cea de azi. În definitiv, important este ca examenul să fie serios, nu să fie multiplicat!

Universitarii sunt preocupați de finanțarea per student. În 1998, ca ministru al Educației Naționale, am introdus această finanțare într-un context cu trei premise: finanțarea anterioară depindea de aranjamente pe la spate cu finanțatorul; am abolit centralismul și am transferat universităților dreptul de a-și stabili admiterea, inclusiv sub aspectul cifrei de școlarizare; am autorizat folosirea de locuri cu taxă.

Nu este un criteriu fără cusururi, căci poate fiuniversitate cu mulți studenți, dar de fapt mediocră. Așa stau lucrurile, orice am spune, acum, când universitățile s-au apropiat ca valoare, în jos!

Finanțarea per student este una dintre cele posibile. Se poate aboli acest criteriu, dar atunci o autoritate a statului stabilește schema de personal a respectivei universități, pe care statul o finanțează. Așa este în orice țară normală! Estimez că sistemul se îndreaptă spre o finanțare nouă sub două aspecte: ministerul aprobă structura didactică pe care o finanțează, iar finanțarea va implica, suplimentar, firmele.

Universitarii sunt nemulțumiți de criteriile de evaluare a unui universitar. Ei au dreptate, căci criteriile de acum duc la distrugerea profesionalismului, cum se vede ușor în valoarea tot mai scăzută auniversitarilor. Mulți au o pregătire “de rând” și debitează opinii banale. Prea mulți “prof.dr.” susțin cursuri și seminarii insipide,retardate ca informație, dar nu pot altceva. Cu ani în urmă, se vorbea de “specialistul incult”, rezultat din aceea că unii erau cunoscători de bucăți ale realității, dar ignorau restul. Acum, odată cu ponderea acordatăîn evaluări articolelor ISI, sporesc “specialiștii idioți”, care n-au nimic de spus în fața realității.

Spiru Haret declara că ocuparea posturilor universitare din România nu are seamăn. S-ar îngrozi să vadă ce se petrece astăzi! Chiar și în cele mai bune universități au devenit profesori persoane care în alte țărinu ar fi înînvățământul superior.

Nu este ușor să stabilești valoarea profesională a cuiva, dar acum sunt supraevaluate două aspecte:lista de lucrări standardizate,care a devenitirelevantă; priceperea didactică, care se ia după ochi, amiciții și socializări.

Soluția în România la chestiunea evaluării este în cu totul altă direcție și constă, în opinia mea, din cinci opțiuni: a) universitatea să aibă politică de personalorientată spre performanță, nu spre aranjamente; b) condiționarea concursurilor de existența de multipli candidați din afara instituției respective; c) punerea contribuției proprii în cercetare și inovație tehnologică în fața celorlalte criterii ; d) comisie externalizată; e) restabilirea rolului Senatelor în selectarea personalului didactic.

Universitarii sunt însă prea puțin alarmați de nepotismul din universități, care a atins acum recordul în istoria României. Pe de o parte, ca efect al legii din 2011, s-au format dinastii didactice în atmosferă de nou feudalism. Recent, un profesor din Germania îmi relata consternat cât de suficient îi spunea un coleg, de la Universitatea „Babes-Bolyai”, socotit ilustru,că și-a plasat fetele și ginerii în catedrele acestei universități. “Ilustrul” clujean ignora că în Germania și în multe alte țări așa ceva nu este posibil, fiind interzis prin lege!

Pe de altă parte, după toată tevatura privind revenirea în țară a unor tineri, abia câțiva au putut fi angajați de universități. Aceasta deoarecemulți profesori decid concursurile în funcție de interese meschine (să nu fie concurați, să aibă voturi sigure la alegeri sau pentru prelungiri de activitate).

Unii universitari întreabă care ar putea fi un bun model de formare continuă? Sunt de părere că este deja multă retorică în domeniu și realizări de fapt modeste. Câteva învățăminte se impun astăzi. Formarea continuă a cadrelor didactice nu rezolvă mai nimic dacă selecția inițială este proastă. Nu dă rezultate actuala convertire a mobilităților profesionale în turism academic. Nu este posibilă formarea continuă fără reactivarea societăților științifice și fără restabilirea dezbaterii în reviste de specialitate.

Cei mai mulți universitari reclamă structura studiilor licență/(bachelor), masterat, doctorat sub aspectul duratei. O spun direct, încă o dată (după ce am spus-o și în 2003, și în 2005 și mai târziu, în țară și în străinătate!), ca unul care am participat la redactareaDeclarației de la Bologna (1999): structura studiilor în România este greșită căci s-a aplicat greșitDeclarația de la Bologna. Nici legea din 2004 și nici hotărârile de guvern din 2005, privind masteratul și doctoratul,  nu au știut despre ce este vorba. Spus fără ocolișuri, studiilor de licență nu li s-a fixat durata de șase semestre nicăieri în Declarația de la Bologna.  O dovadă esteși faptul că la Vatican, în Germania și în alte țări se lucrează și astăzi cu alte soluții pentru acordarea licenței (Diplom). Multe țări nu și-au distrus acest nivel! Durata studiilor de licențăs-a stabilit prin decizii la nivel național, după 2003. Masteratul este trădat la noi și a devenit cel mai ușor nivel, în vreme ce în alte țări este cel mai dificil. Doctoratul nu a dat rezultate cu școlile doctorale formale și cu soluțiile caraghioase din Legea din 2011 – precum aceea a lectorilor și conferențiarilor drept conducători de doctorat. Încorsetarea studiilor esteneproductivă, oricând.

Mulți universitari, mai ales cei din universități vechi, clamează: sunt prea multe universități! Așa stau lucrurile? Este nevoie acum de un răspuns cât mai ferit de subiectivitate, căci universitățile din România s-au apropiat ca nivel: sunt studenți excelenți și specialiști remarcabili în universități tinere și sunt universitari mediocri și studenți slabi în universități mai vechi. Pe de altă parte, depinde ce faci într-o universitate.

În orice caz, în condițiile Europei Centrale, o universitate la un million de locuitori este optim, iar o universitate la o jumătate de millionse poate accepta, dacă sunt în joc proiecte de dezvoltare intensivă.

În discuție este de fapt  densitatea de universități într-o regiune. Sub acest aspect, este de discutat dacă este nevoie de vreo nouă filologii în Transilvania, de vreo șase istorii, de 37 de facultăți de drept în țară, în vreme ce Germania are opt, dar veritabile. Iar exemplele pot continua.

Am apărat și apăr soluția comasării universitare în centre cu multiple universități. Soluția existentă acum nu va rezolva nimic în România, dar va permite ca un sistem bolnav să înainteze din interesele unor persoane.Până una alta, de ce universitățile trebuie să se imite una pe alta?

Prin deciziile pe care le-am luat în 1997-2000, ca ministru, am crescut efectivul de studenți, căci trebuia ieșit dintr-o situație. Nu am înființat nici o universitate nouă, cele existente fiind deja prea multe. Am fost și sunt de părere că România ar proceda raționaldacă și-arreorganiza sistemul de studii superioare. În opinia mea, a venit ora la care specializările, catedrele, facultățile și universitățile din țară trebuie trecute printr-o analiză serioasă – nu cea făcută de ARACIS, care nu a avut niciodată personal priceput, dar a avut prea mulți amatori de compromisuri, de diurne și de alte lucruri nefirești.

Ca ministru și ca rector, am fost, în mare măsură, la originea diversificării specializărilor ce funcționează și astăzi, căci România trebuia pusă în rând cu lumea. Dar, după douăzeci de ani, trebuie făcut bilanțul.

Este clar că țara noastră pregătește cam două sute de feluri de ingineri (cum îmi spune un amic din Politehnică!), zeci de feluri de economiști, de istorici etc. De altfel,se poate constata că, în ultimii ani, nu a apărut în România un politolog calificat, un specialist propriu-zis  în comunicare, nu au apărut alți specialiști care să nu debiteze locuri comune. Sociologia s-a redus la sondaje electorale, cei mai mulți economiști sunt de fapt contabili, mulți ingineri sunt de nivelul șefilor de echipă,mulți absolvenți nu știu de unde să apuce o problemă de specialitate.

Eu sunt de părere că ora este a unei puneri mai adânci a problemelor educației. Așa stând lucrurile, abordarea empirică („doar faptele contează!”) și abordarea funcțională („acesta-i sistemul și caut să mă descurc în el!”) a învățământului nu sunt responsabile destul. Sistemul actual este depășit și are nevoie de o reformă profundă și chibzuită, elaborată conceptual de persoane care știu despre ce este vorba.