Andrei Marga: "Declarația de la Bologna" - după douăzeci de ani
Odată cu noul an universitar 2019-2020,se împlinesc douăzeci de ani de punere în aplicare a Declarației de la Bologna( 1999). Vreau să sintetizez cu acest prilej o seamă de reflecții de pe parcursul anilor, care au rămas actuale și astăzi. Vorba lui Spiru Haret, cine are ceva de spus în mod onest, este dator să o facă.
Semnată de miniștrii de atunci ai educației din țările europene,Declarația,devenită ulterior reper internațional, propunea două obiective: compatibilizarea sistemelor de învățământ superior din Europa și mărirea competitivității universităților. Documentulcuprindea șase măsuri practice: adoptarea de diplome comparabile, pe succesiunea licență(bachelor) – masterat – doctorat; aplicarea unui sistem de credite de studii transferabile; crearea mecanismelor de asigurare a calității; lichidarea obstacolelor la mobilitățile studenților; crearea dimensiunii europene a universităților; amplificarea cooperării europene.
Cu siguranță, Declarația de la Bologna a înregistrat realizări istorice. Au crescut fără precedent mobilitățile academice pentru predare şipregătire în universități din țări diferite, s-a redus diferența dintre centre şi periferii, s-a conturat dimensiunea europeană a universităților pe scară nouă.
Întrucâtcirculă multe zvonuri fără verificare, unii cred că această Declarație ar fi redus durata studiilor, ar fi modificat specializările, ar fi schimbat programele de studii. Nici vorbă!Dovadă este, de pildă, și faptul că unele țări nu au redus nici astăzi durata studiilor!Ele au întărit organizări verificate, viabile, căci nu se im puneau reduceri generale!
Cum am arătat la timp(Andrei Marga, Implementing Bologna Declaration:The Need for a Change of Direction, în „Donauraum”, Viena, nr.3, 2011), există deosebiriîntre Declarația de la Bologna și aplicarea ei. Declarația a rămas la valorile tradiției europene–autonomie universitară, viziune asupra lumii, asimilarea cunoașterii ca întreg, autonomia profesorului, considerarea studentului ca subiect al propriei pregătiri, legarea competențelor, abilităților de bazăși educației pentru valoriîn formare.Aplicarea Declarației de la Bologna s-a făcut, în schimb,în optica strâmtă a neoliberalismului, cu limbajul specific: employability, accountability, workload, outcomes, human capital, university teacher, higher education institution, inspirat de Milton Friedman, cu toate implicațiile. Formarea de „competențe” a fost izolată de restîncât, pe bună dreptate, cardinalul Zenon Grocholewski, pe atunci prefect al Vaticanului pentru educație, a trebuit să atragă atenția, la zece ani de la semnarea Declarației de la Bologna, că un învățământ redus la formarea de „competențe” nu este diferit de cel preconizat de punctul 20 din programul din 1934 al național-socialismului!
Schimbarea conceptuală în consecința opticii neoliberale nu este deloc una doar de cuvinte. În loc de specialiști, se vorbește de human capital. Formarea„competențelor“ a luat locul formării de personalități. Universitățile au fost reduse la „instituții de învățământ superior.
Disciplineleau cunoscut schimbări adânci, care nu sunt doar de nume: în loc de „economie“, avem doar „științe economice“, în loc de „pedagogie“, doar „științe ale educației“, în loc de „drept“, au rămas „științe juridice“, în loc de „biologie“, numai“științe ale vieții“, în loc de politologie, avem „științe politice“. Profesorul universitar a devenit „university teacher“. Rectorul, altădată întruchipare a specificul universității ca instituție diferită de asociația civică și de compania comercială, a fost coborât la un rol de administrator, dacă nu mai rău, de agent de coagulare populistă a unui grup. „Guvernanța“ a înlocuit guvernarea. Opera intelectuală de autor, care abordează un domeniu cu ipoteze și vederi propriiși are capacitate de concepere, s-a dizolvat în lista de lucrări pentru raportare statistică.
În fapt, cum se poate observa ușor citind pe site-uri cele două pagini ale Declarației de la Bologna, acestea nu se referă nici la durata studiilor, nici la curriculum, nici la modificări precum cele menționate.La drept vorbind, Declarația nici nu putea modifica învățământul superior din vreo țară, căci educația ține, inclusiv în Uniunea Europeană de azi, de suveranitate națională. Autoritățile țării respective decid și răspund de decizii.
Este adevărat însă că, din 2001, au intervenit decizii ale miniștrilor educației și guvernelor care au dus Declarația de la Bologna la o aplicare îngustă. În consecință, unele sisteme universitare și universități nu numai că și-au modificat durata studiilor, specializările și curricula, dar cultivă măsuri și idei greșite și induc în eroare nepreveniții. Nu s-a înțeles că Declarația de la Bologna nu a fost nici în intenții și nici în fapt o nouă concepție asupra educației. Declarația de la Bologna a fost doar o strategie!
În spațiul european, mulți au avut reacții critice faţă de situația care s-a creat. Întrucât fiecare se cuvine să răspundă de deciziile sale, menționez că, observând aventura în care se intra după 2001, am reacționat continuu la deciziile de pe parcurs [vezi, A. Marga, Speranța rațiunii. Interviuri, 2006; Theodor Berchem, A. Marga, Jan Sadlak (eds.), Living in Truth. A Conceptual Framework for a Wisdom Society and the European Construction, 2008; A. Marga, Profilul și reforma universității clujene. Discursuri rectorale, 2011]. Am arătat, în 2004, că legislația aplicării Declarației de la Bolognaîn România este eronată, iar în 2005 și 2006 am argumentat că ordonanțele privind masteratul și doctoratul sunt greșiteși vor avea consecințe nefericite. Ceea ce se vede astăzi din plin! Împreună cu președintele American Council on Education (vezi David Ward, The Bologna Process: an American Perspective, 2008), am arătat că afectarea structurii studiilorva crea probleme – ceea ce se simte acum pretutindeni.
Și astăzi, în diferite țări din Europa se întâmpinăprobleme ce au rămas legate de procesul aplicării Declarației de laBologna. Bunăoară, probarea noii structuri a studiilor (bachelor, master, doctorat, etc.) pe piaţă nueste încheiată; uniformizarea duratei studiilor pentru bachelorexistente (în unele ţări şase semestre) nu dă rezultate; studiile master sunt prea puţin diferenţiate în raport cu piaţa muncii; pregătirea interdisciplinară, practica în specialitate, disciplinele formative, creativitateasunt sacrificate; conținutul şi durata doctoratului se cer revizuite; sistemul de „asigurare a calității” a creat o nouă birocrație; suprareglementarea descurajează inițiativele. Sunt probleme pe care le întâmpinănu doar sistemul Bologna, dar le întâmpină şi acesta.
Sunt însă și probleme datorateuniversitățilorînsele în Europa de astăzi: globalizarea este percepută mai curând ca stimulent la uniformizare, decât ca obligație de inovație; legătura dintre cunoaștereși viziune este ruptă; deschiderea sistemelor naționale pentru competiție este redusă; unitatea dintre cercetare şi predare/învățare este slabă; capacitatea de schimbare în universități rămâne mediocră; o nouă concepție asupra educației s-a format pe continent, dar asumarea ei întârzie.
România prezintă astăzi neajunsuri care au, printre efecte, emigrația fără precedent de tineri în căutare de locuri mai bune de studii. Aici, însă,universitățile suferă, în plus, datorită erorilor aplicăriiDeclarației de la Bologna.
După ce, în 2000, a început aplicarea (prin ordonanțeleprivind studiile master, învățământul în limbi moderne, asigurarea calității etc.), în 2001, Ministerul Educației a abrogat măsurile. În 2003, același minister s-a trezit că alte țări fac progrese în aplicare şi a trecut în viteză prin Parlament o lege de restructurare a studiilor (Legea 288/2004), care nu s-a mai discutat public. Legea a centralizat din nou deciziile - ministerul redevenind, în locul agențiilor autonome, decidentul specializărilor. Ea conținesoluțiigreșite, cum este, de pildă,reducereacvasigenerală a studiilorbachelor la trei ani, care slăbesc studiile universitare.
O reglementare de către guvern (88/2005) a căutat să restructureze studiile, dar mai mult le-a confuzionat şi slăbit:bachelor este considerat greșit ca non specializare, dubla specializare s-a distrus, „domeniile” sunt confuze.O altă reglementare datăde guvern (567/2005) a afectat grav studiile de doctorat – dizolvând pregătirea doctorală în scoli oarecare şi rebirocratizând studiile. Studiile master, reglementate în 2006, sunt considerate greșit ca simplă prelungire a studiilor. Iar legea din 2011 a preluat toate aceste erori și a adăugat altele. Nu este de mirare că aproape jumătate dintre absolvenții de bacalaureat, de licență și de masteratîși mărturisesc astăzi aspirația de a pleca din țară.
Pe parcursul aplicării Declarației de la Bologna a apărutînsănevoia de a afirma explicit noi opțiuni. De pildă, partea comună a cuplajului european este „prea sus“ – cum a remarcat un președinte al American Council on Education (vezi David Ward, The Bologna Process. An American Perspective, p.36). Profesorul universitar trebuie restabilit, fiind între timp,coborât la nivelul unui funcționar aservit birocrației. Agențiile de evaluare au căpătat un rol disproporționat.Aproliferat o mentalitate funcționalistă ce împiedică universitățile să-și joace rolul natural în societate și favorizează ridicarea la rang de profesori universitari a unor simpli comentatori sau activiști fără idei și operă.
Încă o dată: nu Declarația de la Bologna a dus,prin cele câtevaaliniate, la aceste erori, ci înțelegerea ei greșită și aplicarea ei într-o viziune restrictivă. Oricum,la această oră, este nevoie de o nouă Declarație – de Declarația post-Bologna.
Să ne amintim împrejurările. Declarația de la Bologna a fost adoptată în contextul din jurul anului 1999, cu o Uniune Europeană în progres, cu SUA alături de Uniunea Europeană, cu globalizarea în afirmare, cu o expansiune a cunoașterii având în față științele experimentale și tehnologiile. Oricum am privi lucrurile, nu se poate contesta că, din jurul lui 2010 încoace, contextul internațional s-a schimbat profund, iar științele și cultura au intrat în prefaceri semnificative.
SUA sunt concentrate asupra agendei interne, China a câștigat statura celei de a doua supraputeri economice, politice și culturale, globalizarea este supusă unei corecturi, Marea Britanie, Germania, Franța au aspirații de rol global propriu, o geometrie variabilă a supraputerilor – SUA, China, Rusia, Uniunea Europeană – a devenit fapt, Uniunea Europeană resimte nevoia stringentă a unei reorganizăriadânci. Științele se dovedesc dependente de o componentă reflexivă. Din toate direcțiile, crește importanța timpului în cunoscuta unitate teoretizată de Einstein dintre materie,mișcare, spațiu și timp. Adâncirea inegalităților din și între societăți, criza democrației, proliferarea nucleară, terorismul cer rezolvări noi.
Pe acest fundal, o Declarație post-Bolognaa devenit necesară.Ce ar conține ea? Iată câteva indicii.
În raport cu Declarația de la Bologna (1999), într-o Declarație post-Bologna (cum am arătat mai detaliat în A. Marga, Educația responsabilă. O viziune asupra învățământului românesc, Editura Niculescu, București, 2019) este vorba de a asuma împreună, nu separat, cele două scopuri – compatibilitatea și competitivitatea și de a le lega cu scopul mai cuprinzător al sporirii impactului social al universităților.
Desigur, acestea pregătesc, ca totdeauna, personal calificat, dar societățile au nevoi de expertiză, de consultanță și de decizie ce se satisfac tot mai greu. Contribuția universităților, mai ales în înnoirile tehnologice și instituționale, a crescut, dar, în cele mai multe, creșterea este doar declarativă. În multe universități se trăiește din mimarea a ceea ce se inovează – tehnologic, științific, cultural – în alte locuri. Universitățile sunt mai curînd întoarse cu fața spre ele însele.Inițiativa și creația nu sunt încurajate efectiv. Este prea puțină grijă pentru selectarea de vârfuri creative. Mulți universitari se epuizează în predare și nu au nici un răspuns pentru nevoile practice din jur. Competițiile pentru funcțiile administrativesufocă restul activităților. Vocea universităților în societate s-a stins în numele unei neînțelegeri vinovate a academismului. Universitari sunt mai mulți decât oricând în istorie, dar viitorul este mai confuz ca niciodată. În multe societăți,nivelulîn scădere al calificărilor generează dificultăți. Crizele amenință să copleșească viața.
În raport cu configurația apărată în 1999, într-o Declarație post-Bologna accentul va trebui deplasat de pe durata studiilor, pe scopul și conținutul acestora. S-au creat multe specializări, dar este discutabil dacă ele sunt propriu-zis universitare. Este vorba, apoi, de repunerea educației în legătură nu doar cu formarea de competențe, ci cu tripticul competențe, abilități de bază, educația pentru valori.Este vorba de asumarea unei noi diviziuni a științelor, nu numai dincoace de Hegel și dincoace de Carnap, dar și dincoace de căderea actuală în rapsodic, uneori în anarhismul epistemic. Este vorba de a reveni la asumarea misiunii universității ca formatoare de specialiști la cel mai înalt nivel al cunoașterii și a funcțiilor ei diverse, inclusiv de centru de răspândire a cunoașterii, de centru de cercetare, de instanță de critică argumentativă și deapărător al drepturilor și justiției.Universalitatea, de care universitățile rămân legate, presupune realizări concrete pentru comunități concrete – începând cu cea națională.
În locul diluării exigențelor, se revine la profesori universitari cu operă, selectați dintre vârfuri validate, prin competiții complet deschise și tranșate de comisii efectiv neutre. Universitatea are nevoie de o selecție meritocratică a liderilor academici, care să dea rectori, decani, directori de departamente cu valoare atestată, viziune făcută publică și capacitate de inovare. Ea trebuie să-și asume integritatea ca valoare etică conducătoare și un nou angajament național și internațional.
În tradiția dezbaterilor asupra universităților, se operează cu termenul de „universitate veritabilă“–ubi universitas,true universities,vraies universités,vere universita,autenticas universitades, vollständige Universität, cum s-a tradus în diferite limbi. Chiar dacă nu a fost explicit prinsă în Declarația de la Bologna, tema „universității veritabile“ a rămas actuală.
O astfel de universitate nu se suprapune cu „universitatea pre-Bologna“(vezi A. Marga, Universitatea veritabilă, Editura Academiei Române, București, 2015), care resimțea de mult nevoia unei reformări, căci culminase cu autoevaluări impresioniste, profesori autarhici, formare puțin capabilă de operaționalizări, relativă izolare. Dar ea nu se suprapune nici cu ceea ce astăzi se socotește a fi „universitatea Bologna“. Acum, este vorba de a învăța din ceea ce nu s-a reușit cu Declarația de la Bolognași de a afirma idealurile caracteristiceuniversității în era post-Bologna.
Citiţi şi:
- Destinațiile exotice- punctul de relansare al turismului în 2020
- 20 curiozități despre apa minerală
- Urmează să îi cumperi cadou unei femei din viața ta? Nu pleca la cumpărături fără să citești LISTA cu SFATURI
- Cele mai populare jocuri de păcănele: Top 10 sloturi online
- O mănăstire din judeţ va deschide un centru pentru copii orfani
Comentarii
"Declarația de la Bologna" este un set de bune intentii si nimic altceva. Numai că, dictonul „Drumul spre iad e pavat cu bune intenţii ” , explică foarte bine consecinţele pe care le poate avea o acţiune sau un şir de acţiuni, dar care făcut cu cele mai bune intenţii, nu prevede finalitatea şi rezultatul final.
De aceea, politicile educationale trebuie elaborate la nivel national. Numai că si aici trebuie seriozitate si consecventa in respectarea obiectivelor stabilite.
Un exemplu este "Pactul pentru Educatie" din anul 2008, semnat de catre toate partidele politice. Documentul având ca scop creionarea unor directii si obiective pentru viitoarea strategie a sistemului de invatamint si semnarea unei intelegeri politice, astfel incit reforma in educatie sa fie una coerenta.
La punctul 2, Pactul pentru Educatie prevede următoarele:
"Asigurarea a minimum 6% din produsul intern brut al anului respectiv pentru finanțarea educației naționale, iar pentru activitatea de cercetare științifică se alocă anual, de la bugetul de stat, minimum 1% din produsul intern brut al anului respectiv". Acest lucru nu s-a respectat niciodată, astfel că in prezent învătământul primeste aproximativ 3% din PIB, iar cercetarea sub 0,2% din PIB. Restul e gargară.
Adaugă comentariu nou