Andrei Marga: Prezența în ierarhizarea Shanghai a universităților. Cauzele declinului universităților românești

    Faptul semnalat de presă în zilele trecute - ieșirea Universității „Babeș-Bolyai” și a universităților din România din ierarhia convenabilă a universităților, de la Shanghai, în 2023 și 2024 - ar trebui să pună, într-adevăr, pe gânduri. Orice tânăr, orice părinte sau susținător legal se bucură de șansa studiilor în universitate, dar nivelul studiilor nu poate fi indiferent.

         Mulți îmi cer să-mi spun părerea. O fac plecând de la observația că învățământul universitar a devenit pretutindeni de masă, cu avantajele și provocările situației. La noi, însă, acest învățământ nu a apucat să ducă la capăt, asemenea unor țări din regiune (Slovenia, Ungaria, Polonia, Cehia etc.), o reformă serioasă, fiind, ca urmare a degradării vieții publice din România ultimilor douăzeci de ani, tot mai nepriceput gestionat și corupt.

Ierarhizarea Shanghai este, desigur, cea mai serios făcută ierarhizare de universități astăzi. Multe astfel de ierarhizări urmăresc interese comerciale sau împart fel de  fel de „premii”, după interese de propagandă pentru unii sau alții. Ierarhizarea de la Shanghai a plecat de la preocuparea lucidă și responsabilă a Chinei de a stabili unde se află în competiția mondială și ce are de făcut și a rămas, prin criterii și metodologie, cea mai profundă ierarhizare.

Ca rector al Universității Babeș-Bolyai, președinte ale Asociației Universităților Danubiene, membru al conducerii europene a universităților, al consiliului universității ONU din Tokyo și al altor organisme internaționale m-au preocupat ierarhizările, care sunt pe agenda epocii, și, firește, performanța propriei universități. Împreună cu colegii mei clujeni, am cooperat național și internațional pentru a consolida această performanță. Grație reformelor făcute, conceperii și aplicării de organizări și soluții noi și ca urmare a rezultatelor, UBB a ajuns în primii ani ai secolului actual în fruntea universităților din țară și în primele șapte sute de universități din lume, iar în 2011, de la Shanghai s-a comunicat că UBB candidează la intrarea în primele cinci sute de universități. Era încă o recunoaștere a valorii a ceea ce se realiza atunci – alături de faptul că UBB a fost aleasă prima în Europa Răsăriteană să organizeze conferința continentală a universităților (2003), că expertizele europene (2001) și americane (2010) o evaluaseră ca fiind una cu abordare, organizare și infrastructură competitive, că instituția devenise un centru de reflecție inovativă asupra universității contemporane, că la universitatea clujeană veneau atunci unii dintre cei mai mari intelectuali ai lumii, din științe, politică, filosofie, teologie și literatură, între care mulți premianți Nobel - ultimele personalități care au venit pe invitația de atunci fiind Mario Vargas Llosa și cardinalul de Milano, Angelo Scola.

Înaintea plecării mele din UBB, în 2012, am spus că ar fi bine să se continue tradiția, incomparabil mai legitimă, a alegerii rectorilor de către Senat, dintre profesorii care au fost anterior, măcar o dată în viață, decani sau șefi de catedră (vezi „Buletinul Informativ al Rectoratului UBB”, 2012). Am avertizat din nou, în scris (în volumul Viitorul Universității, 2020), că amestecul rectoratului și profesorilor cu SRI și alte servicii secrete nu aduce nimic bun. Am spus în intervenții publice că direcția evoluției universității clujene, a educației din România este greșită și antrenează daune. Starea educației din România, halul în care au ajuns instituțiile ei academice, instituțiile în general, degradarea lor reclamată tot mai mult de către cetățeni, sunt probe. Oricine le poate azi detalia.

Se cuvin puse întrebări cu atât mai mult cu cât – din nepricepere, suficiență și interese meschine – în România s-a  distrus până și ceea ce s-a realizat la un moment dat în dezvoltarea țării. E destul să parcurgi analizele de azi ale unor economiști indigeni competenți pentru  a-ți da seama de distrugere. Poți consulta analize internaționale spre a înțelege ce s-a petrecut. Și universitățile au fost  lovite de derapaje. Faptul că azi destui intelectuali tac complice la fraude, abuzuri, impostură sau cedează propagandei nu înseamnă că situația ar fi normală.

Când este vorba de explicarea crizei din educația din România, mulți se reped în chestiunea finanțării. Riscând o opinie nepopulară, aș spune că nu banii le lipsesc universităților. Se poate verifica pe documente contabile că deja în primul deceniu veniturile celor mai laborioși profesori ai UBB erau peste cele din Polonia, Ungaria, Slovenia, că infrastructura era în ordine și că laboratoarele erau echipate la vârf. Cum spunea fostul consilier pentru relația cercetarea științifică-industrie al președintelui Ronald Reagan, care a acceptat în 2008 invitația de a veni la UBB, „sunteți dotați top în laboratoare, mai trebuie însă idei la cei din cercetarea științifică și o politică viabilă a cercetării”.

     Era adevărul simplu! Nu banii lipsesc, iar, azi, cu atât mai puțin. Oportunitățile de venituri ale universitarilor s-au diversificat mereu în țările europene.  Este nevoie doar de minți cultivate și creative, iar, în cazul banilor, a priceperii de a-i genera prin efort propriu și de a-i folosi eficace. Scăderea profesionalismului în România actuală, sesizată de firme, începe însă, în realitate, cu universitățile.

În discuția privind universitățile, am spus mereu că legile învățământului din 2011 și 2023 vor avea, prin erorile lor, efecte dăunătoare. S-a și confirmat, de pildă, ceea ce majoritatea cadrelor didactice din UBB a spus la timp, privind distrugerile pe care le va aduce Legea din 2011 (vezi volumul O lege eronată. Documente, ed. N. Păun, E. Trif, Presa Universitară Clujeană, 2010).  Acum, inși care au lucrat la funesta lege din 2011 și au sprijinit legea aflată azi în vigoare acuză legislația! Oare trebuie rămas  la ce satiriza Caragiale?  Adică insul subscrie oportunist la o lege și apoi consideră că alții trebuie să răspundă!

Să ne amintim și faptul că legea din 2011 s-a adoptat fără dezbatere publică și parlamentară prin asumarea răspunderii de către un guvern de recunoscută mediocritate. Iar legea din 2023, tot neprofesională,  a fost impusă și a ocolit în fapt dezbaterea, unii parlamentari zicând că au primit pe sms cum să voteze.

Care sunt cauzele declinului universităților românești, încât ele pierd până și pozițiile pe care le atinseseră? Le enumăr, cu scurte comentarii.

Lipsa culturii și mai ales a culturii instituționale la cei care decid la minister și în universități are efecte întinse și slăbește instituțiile. Se observă ușor cum unii vor să ia distanță de „prostocrația” administrației repliindu-se în exprimările „expertocrației”. O găselință, desigur, de provincie, destinată necunoscătorilor. Și unii și alții descompun viața academică în ocazii de carierism sterp. Până la profesionalism, să spunem simplu la o „competentocrație”  ce pricepe societatea, mai este cale lungă.

Nu se știe nici azi că nu dau rezultate înțelegeri scientiste ale cunoașterii, precum cele ale anilor șaptezeci, ale lui Carnap, Popper și ale discipolilor lor, acestea fiind deja în muzeu. Însăși tradiția viabilă a culturii și științelor din România le-a depășit. Nu poți conduce spre performanță instituții academice cu un lirism adesea pășunist, după cum azi în România se dovedește că nici veleitarismele scientiste nu sunt sursă de performanță.

Este slabă în România priceperea organizării unei universități. Ca fapt, în calitate de rector și ministru al educației naționale, am contribuit la a înzestra universitățile cu specializări aduse la zi. Ea se regăsește în multe universități. Dar, ca oriunde în lume, unele specializări, facultăți și programe au dat rezultate, altele nu. De pildă, există facultăți în științele sociale, în științele naturii și în inginerii în care „prof. dr.” sunt azi mai mulți ca oricând în istorie, dar România nu are printre ei un specialist (unul, măcar!) a cărui opinie să fie competentă. Desigur, mulți se legitimează, cum spune un jurnalist, intrând în „mafiile politice” de azi, care nu au cum să întrebe de competență și performanță. Între timp, însă, „mafiile” din România nu mai sunt doar politice.

S-a și ajuns la suficiență, acum prin organizarea pe proceduri pretins „europene”. Nu se înțelege de către „experții” ce mișună în instituțiile academice un adevăr simplu, pe care nu altcineva decât Ray Kurweil l-a spus: nu mai sunt posibile inovații tehnice fără munca în echipă (team), care este în principiu mai inteligentă decât o individualitate, dar aceasta nu înseamnă că orice echipă este inteligentă și orice individualitate creează. Organizarea echipei este cheia, dar în instituțiile academice ale României actuale nu s-a găsit încă cine să o folosească.

Personal, am fost și sunt pentru a evalua și schimba structura de la un moment dat a universității, în funcție de performanțe. Am rămas însă mirat că structura pe care am finisat-o la UBB la începutul secolului a rămas în esență neschimbată și în 2024. Or, o universitate nu poate fi de top fără a spune pe nume situațiilor de neprofesionalism și fără adaptări ale structurii (specializări, catedre, departamente, profesuri, facultăți) la nevoile cunoașterii și societății respective. 

S-a schimbat în lume până și conceperea relațiilor dintre discipline și specializări. Destul să observi experiența creatorilor „inteligenței artificiale” pentru a-ți da seama că subiectele de abordat nu mai sunt doar pe discipline și specializări, ci disciplinele și specializările se asociază în pregătirea universitară în funcție de problema de rezolvat. În științele sociale nu pot fi performanțe cu necunoașterea societății și abordărilor actuale, cu lipsa de cultură profesională și cu mimetismul din instituțiile academice ale României actuale. Nu poate fi gândire și creație unde „corectitudinea politică” sufocă mințile.

Nici după ani nu se înțelege că ceea ce numim criteriul publicațiilor în reviste cu cotare ar fi cazul să ducă la extinderea cercetării științifice inovative, nu la liste de publicații anoste și cacofonice. Relevanța științifică – contribuții, descoperiri, inovații – nu depinde de publicațiile care se contabilizează în instituțiile academice din România. Ele nu aduc mare lucru în plus. S-a ajuns ca universitari de azi să nu stăpânească nici măcar metodologia standard a disciplinei pe care o predau; ei dau, însă, articole ISI sau vegetează în cercetări din care nu iese nimic. După cum unii se dau savanți în vreme ce industriile din domeniul lor s-au prăbușit în țară.

Cu criteriile actuale de evaluare a activității de care se face caz în viața academică din România actuală nu se poate deveni instituție performantă. Evaluarea calitativă a prestației, personalității și instituției este doar în vorbe – restul este rezultatul raportărilor în care nimeni nu are încredere. Se gonflează sub titluri academice pretențioase inși care nu au dat ceva semnificativ. Ei se pot stabili ușor, dacă se vrea.

Nu-i de mirare sărăcia de idei privind schimbările din instituțiile academice. Nu există de ani buni o dezbatere axată pe schimbare, inovare, descoperire, căci decidenții habar nu au de așa ceva. Or, o instituție academică trăiește, precum democrația, din schimbări inteligente.

Nu-i deloc de mirare nici ce rezultă în societate din vasta impostură care s-a instalat în instituțiile academice ale României actuale. Indicatorii educației și cercetării – cel mai ridicat analfabetism funcțional din Europa actuală, cel mai mic consum de cărți pe cap de locuitor, cea mai redusă lectură a măcar unei cărți într-un an, neputința de a scrie istoria națională pe baza arhivelor la Centenar, sărăcia de patente proprii, prăbușirea de industrii indigene etc. – sunt doar o parte a probelor. Declinul profesionalismului – sesizabil la nivelul vieții academice a României actuale în neputința de a da țării un program economic, de cum un proiect de țară, în incapacitatea de a înțelege și dezvolta reformele necesare, în importul sporit de produse în care țara era exportator, în exorbitantele sume cheltuite pe consultanță banală și multe altele – este probabil semnul cel mai dramatic al crizei generate de impostura din instituțiile academice actuale.

Universitățile din România nu au cum să concureze cu succes pe plan internațional cât timp nu mai sunt deschise schimburilor de idei, inovației și descoperirilor, în care orice tânăr, indiferent de originea sa socială și de potențialul financiar al părinților, poate concura la orice, grație valorii. Ele sunt acum – așa cum s-a văzut și la adoptarea penibilelor Legi ale învățământului din 2023 – coterii nutrite de carierism, îmbogățire, clientelism, sub guvernări obsedate mai mult de supraviețuire, decât de dezvoltarea țării.

Ca urmare a înlocuirii, prin legea din 2011 a sistemului european al alegerii rectorilor de către Senat și a decanilor de către consiliile profesorale, cu sistemul de alegere a rectorilor în sistemul parlamentar al partidelor – cu implicațiile nefaste: rectorul numește prorectorii, decanii, șefii administrației – universitățile din România au devenit, cu puține excepții clanuri care folosesc autonomia universitară pentru obiective meschine. Așa cum observa un vizitator prestigios, cele mai semnificative evenimente în aceste universități sunt festivitățile!

Au ajuns astfel rectori, prorectori, decani inși care nu au de a face cu valoarea, calibrul și răspunderea universitară, de care antecesorii s-ar îngrozi. Nicolae Iorga, cu exigența lui cunoscută, ar demisiona încă odată din Comisia Universității din Cluj dacă ar vedea unde au ajuns mai nou lipsa de valoare, corupția și nepotismul. Un rector nu numește decani și prorectori, aceștia fiind aleși, în mod firesc, de profesorii din facultatea respectivă, respectiv de asocieri de facultăți. Ceea ce în România actuală se înțelege prin „echipă” la conducere este de fapt o adunătură de prost gust și rău calificată, care împiedică deschiderea, profesionalismul și performanța.

Numai unde  comunitatea academică este deschisă și efectiv meritocratică sunt posibile azi performanțe competitive. Numai acolo unde fiecare membru al comunității  este convins că ascensiunea sa depinde doar de prestația sa, este atmosferă de creație. Iar unde-i creație, recunoașterea nu poate fi oprită.

România „luptei contra corupției”,  lansată în 2004, a devenit și mai coruptă în anii ce au urmat. Corupția universitară are forme din cele mai urâte, semnalate de mulți concetățeni – doctorate plagiate sau superficiale, nulități devenite profesori, un nepotism fără precedent în istoria țării. Ea mai are o formă cu impact în performanțe: mulțimea de fii și fiice de bani gata puși în funcții – prorectori, decani etc. Nu este azi exagerare dictonul umoristic: „Dacă așa stau lucrurile, să predea în universități și unchii și mătușile!”

Unii decidenți au impresia că nu se progresează în ierarhizări fără a unifica universitățile existente. Această unificare va trebui făcută cândva – documentele de arhivă arată că, în 2003-2008, am avut discuții de reorganizare a universităților clujene. Doar că unificarea unora dintre ele nu se face nicidecum pentru ierarhizări. Și universități clasice sunt și pot fi în partea de sus a ierarhizărilor– mai ales că harta disciplinelor cunoașterii se schimbă. Este însă nevoie de o viziune administrativă bazată pe cultură și orientată spre randament și inovare, nu pe vorbe. Altfel, unirea de instituții fără reformă este înfundătură.

Se știe demult că autonomia universitară este condiție de performanță. Prin Legea din 1995 și măsurile din 1998, s-a normalizat și în România cadrul ei legal. Numai că, după cum se poate constata, universitățile au evoluat spre o înțelegere pe contrasens a autonomiei.  Nu pot fi, însă, universități performante când autonomia este folosită mai mult pentru ca diverse coterii să-și mărească veniturile și avantajele, și nu pentru dezvoltare. Autonomia la noi a devenit o plastilină pe care o folosesc tot felul de nimeriți în funcții în interese de clan, în vreme ce vocile critice din universități ce se respectă au fost estompate.

Mediul social în care acționează universitățile condiționează performanțele. Nu devin relevante universitățile retrase – la noi retrase într-o corupție care este mai rea în efecte decât angajarea politică pe față. Și aici adevărul ar trebui să conteze. Am condus reforma comprehensivă a educației din 1997-2000 și, dincolo de falsurile reflexe la câțiva, presa a susținut cu observații la obiect, adeseori severe, măsurile. În schimb, acum, domină un climat de compromisuri, de flatări, care duce, în mod sigur, la sărăcie. Indicatorii industriei, ai educației, indicatorii democrației, ai justiției și ai multor altor domenii de azi arată că este mult de schimbat și în atitudinea generală.

Există mai nou o particularitate jenantă în universitățile din România actuală – competiția rectorilor și profesorilor pentru a intra în grațiile securismului, în loc de acuratețe în materie de performanțe și valori. Ori, nu ai cum să ajungi în ierarhizări internaționale când într-o universitate se dau diplome șefului noii Securități, adjuncții sunt numiți profesori, iar ca profesor honoris causa sunt celebrați carieriști ai instituției. Fenomenul a întrecut vizibil până și maxima, spusă critic de un ilustru ierarh indigen, „pe aceste meleaguri aranjamentul bate regulamentul”. Din nefericire, titlurile din România au fost discreditate prin abuzul decidenților preocupați de grații, iar asemenea exemple le compromit cu totul.

 Prea multe din viața universităților din România actuală confirmă că falsificarea a intrat, cum se spune, în ADN-ul unora. Dar și că inducerea în eroare a oamenilor la alegeri, prin chiar organizarea acestora, dacă nu prin manipulări și mituire, nu duce la performanțe.

www.andreimarga.eu