Andrei Marga: SUA și China astăzi

Oricum s-ar lua lucrurile, lumea în care suntem este una în care supraputerile au cel mai mare impact asupra evenimentelor și, în bună măsură, au controlul. SUA, China și Uniunea Europeană, în economie, SUA, Rusia și China, în capacitate militară, SUA și China, în influență politică, SUA, China și Uniunea Europeană, în cultură, imprimă, prin interacțiunile lor, direcția lumii.
Pe acest fundal, în Ordinea viitoare a lumii (Editura Niculescu, București, 2017), reliefam noutățile aduse de președintele Donald Trump sub deviza „America First” – o corectură a globalizării, reconsolidarea financiară după ce SUA au sprijinit multe țări în era postbelică, întărirea rolului Americii în lume. Am reliefat noutățile angajate în China de președintele Xi Jinping cu „The Chinese Dream”– dezvoltare la nivelul cel mai competitiv, „deschiderea (the opening-up)” spre învățare din cele mai bune experiențe, „armonie” în politica externă.
Au survenit, cum se știe, vizitele în reciprocitate ale celor doi lideri, care au confirmat o conlucrare în beneficiu mutual. Renegocierea tarifelor comerciale între SUA și China nu a fost ușoară, dar nu a pus în discuție conlucrarea. După datele de arhivă, începutul epidemiei coronavirusului 19 la Wuhan, în provincia Hubei, a fost făcut cunoscut de partea chineză în 31 decembrie a.a., iar Casa Albă a salutat explicit posibilitatea de a coopera cu China într-o situație neprevăzută. Scott Wong („The Hill”, 23 martie 2020) scrie că la Washington China a fost lăudată repetat pentru abordarea coronavirusului. Nimic nu prevedea o răcire a relațiilor până la incriminări, închiderea de misiuni diplomatice și blocarea de firme.
Incriminările au început în legătură cu originea virusului. S-a acuzat un „virus chinez”, apoi un virus scăpat involuntar din laboratorul Institutului de Virusologie de la Wuhan, construit, cum se știe, cu contribuții chinezo-americano-franceze. Curând s-a reproșat întârzierea anunțării situației, apoi la discuția reprezentanților chinezi cu Organizația Mondială a Sănătății și, mai nou, la neținerea sub control a epidemiei.
Replicile au fost simetrice. S-a acuzat aducerea virusului la jocurile militare internaționale de la Wuhan, din 2019, sau de un necunoscut, în piața orașului, distorsionarea informațiilor și folosirea în campanii electorale a ocaziei de a acuza China, înainte de a fi fost răgaz pentru examinarea precisă a faptelor.
Nimeni nu are în momentul de față răspuns la chestiunea originii virusului – care este evident diferită de cea a regiunii izbucnirii epidemiei. Spitale din Spania și Franța au anunțat, de altfel, că au avut bolnavi cu simptomele covid-19 înainte de Wuhan. Serviciile secrete americane, germane, engleze au arătat că virusul are origine naturală. Nimeni nu a pretins, până acum, că a lămurit originea. În definitiv, virusologii, epidemiologii și istoricii maladiilor sunt cei care o pot face.
Ceea ce ne interesează aici este însă cursul pe care intră relațiile SUA-China, ca supraputeri de cea mai mare pondere astăzi, căci de relația lor atârnă atmosfera din lume și, desigur, viața celor mai mulți oameni. Mai ales că a debutat deja închiderea de misiuni diplomatice (consulate) în reciprocitate, unele firme sunt oprite în diferite țări, iar cercetătorii în regim visiting sunt socotiți spioni.
Se știe că vizita din 1972 a lui Richard Nixon în China a pus durabil relațiile celor două supraputeri pe calea unui progres care a amplificat dezvoltarea pe plan global. Istoria ulterioară a lumii s-a resimțit benefic. Este acum pandemia covid-19 de natură să înlocuiască această cale? Va opri o campanie electorală decenii de eforturi? De cealaltă parte, va rezista politica „modernizărilor”, prescrisă deja de Ciu-Enlai, în fața presiunii la repolitizarea relațiilor internaționale? Rămâne China la politica „deschiderii”? Toate aceste întrebări au revenit.
Despre supraputeri se discută mult, dar adesea facil, fără documentare. Mulți se bat cu pumnul în piept că știu despre ce este vorba. Și dacă cunoști bine lucrurile și rămâi onest și exigent, se cuvine să-ți spui, metodic, că nu le stăpânești destul pentru a formula certitudini pe un teren ce rămâne deschis multor eventualități.
În ceea ce mă privește, am studiat în SUA, ca bursier Woodrow Wilson (1992) și NED (1996), am susținut conferințe în universități americane (Columbia, Harvard, New School, Arizona, Chicago, Washington DC, Riverside etc.) și am scris cărți despre America (Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, Editura Academiei Române, București, 2017). Admir forța creativă unică a Americii datorată constituționalismului, libertăților individuale și filosofiei ei de viață. Ca profesor, ca rector, ca ministru (al Educației Naționale și, apoi, al Afacerilor Externe) am fost de multe ori în SUA și am discutat cu oficiali americani de la cel mai înalt nivel.
În calitate de ministru al Educației Naționale, de rector și de profesor, am fost de multe ori în China. Cât a funcționat grupul internațional, am fost consultant extern al Fundației Hanban, care coordonează cele peste 1800 de Institute și programe Confucius de pe glob. Am susținut conferințe la Beijing, Shanghai, Hangzhou, Hong Kong, Quintao, QuFu și în alte locuri și am discutat cu autori și oficiali chinezi până la nivelul echivalent al vicepreședintelui țării. Am scris cărți despre China (Ascensiunea globală a Chinei, Editura Niculescu, București, 2015). Admir capacitatea de mobilizare a chinezilor pentru scopuri publice, inventivitatea lor, legată de reafirmarea unei lungi tradiții de ingeniozitate și profesionalism și, desigur, de o cultură străveche.
Culturile americană și chineză sunt deja impunătoare prin realizările lor. Ele nu încetează să surprindă.
Nu este nici un secret, desigur, că sunt surse de tensiuni între SUA și China legate de Taiwan și de situația din Marea Chinei de Sud. Congresul american a declarat Marea Chinei de Sud regiune de „national interest”, iar parlamentul chinez a declarat-o regiune de „core interest”. Nu se întrevede o soluție dincoace de cea negociată, dar se trăiește cu statu quo-ul moștenit de acum câteva decenii.
Sunt, însă, patru domenii în care, de ani buni, vederile celor două supraputeri diferă și, din când în când, se ciocnesc vizibil. Este vorba de vederi relative la ordinea mondială actuală, la drepturile omului, la democrație și la politica externă.
Ordinea mondială actuală este rezultat al unor perioade istorice diferite – mai ales deznodământul celui de al doilea război mondial, încheierea „războiului rece” și unele aranjamente punctuale, cum a fost, de pildă, revenirea Chinei ca titular al reprezentării țării în organizațiile internaționale. Statele Unite cer Chinei să contribuie la apărarea ordinii mondiale actuale. China a răspuns, prin președintele Hu Jintao, că ordinea mondială actuală nu este creația ei, dar își exercită obligațiile ce-i revin.
Statele Unite fac din drepturile omului, de la Jimmy Carter încoace, piatra unghiulară a abordărilor. China actuală își asumă semnarea Declarației universale a drepturilor omului, din 1945, și își declară voința de a păși pe calea implementării drepturilor omului „paralel cu dezvoltarea proprie” și de a lega drepturile civile și politice de drepturile sociale, economice și culturale.
Statele Unite promovează „democrația liberală”, din care se inspiră multe alte țări, și cultivă universalismul libertății persoanei. China se declară pentru „democrația cu caracteristici chineze” – ceea ce înseamnă „echilibru” între „democrație și domnia legii”, „consultare și egalitate”, „participare și ordine”, „eficiență și justiție”, „drepturi individuale și drepturi publice” ca parte a „dezvoltării democratice”.
SUA apără o abordare a relațiilor dintre țări asigurată de acorduri internaționale. China a avansat pe linia deschisă de înțelegerile Mao Zedong – Nixon, care prevedeau profilarea ei printre puterile ce participă la direcționarea lumii. Jiang Zemin a lansat deviza „marii națiuni” și a asigurării „securității”, iar, în politica externă, viziunea „armoniei” și a „unității fără uniformitate”.
Aceste diferențe, când sunt împinse spre opoziție, pot da diferite stări. Este clar că „starea de pace” este tulburată acum. „Starea nici pace, nici război” este în practică o luptă de uzură a tuturor. „Starea de război” nu duce la nimic, căci nimeni nu câștigă din cataclisme.
Și din aceste rațiuni, ce țin, cred eu, de luciditate și responsabilitate, îmi asum cinci teze cu privire la tensiunile actuale dintre cele două supraputeri.
Prima este aceea că, politic vorbind, chestiunea originii coronavirusului 19 rămâne pe tapet până la lămurirea acesteia de către institutele specializate. Ea intră în subordinea temelor refacerii după pagubele imense ale pandemiei. Din nefericire, distrugerile sunt atât de mari, încât urgențele acțiunilor de refacere vor avea prioritate. Căutarea originii nu scade în importanță, dar va fi trecută în competența experților.
A doua teză este aceea că nici o țară nu este confundabilă cu clișeele care circulă, mai ales în cercuri prost informate sau informate superficial. Cei care cunosc istoria, știu foarte bine, de exemplu, că relatările despre SUA au fost distorsionate, mai ales în Europa primei părți a secolului XX, când în Franța, Anglia, Germania de atunci circulau tot felul de clișee.
SUA sunt țara celei mai impetuoase dezvoltări moderne și a unor acumulări unice. China se află adesea în avangarda modernității economice și tehnologice, care a înregistrat dezvoltări istorice și este atașată valorilor Națiunilor Unite. Este țara care înfruntă mărturisit dificultățile modernizării la scara unei populații de peste 1,4 miliarde de persoane – ceea ce rămâne o premieră a istoriei. Înfruntarea nu este fără succes recunoscut, chiar dacă opiniile politice despre China sunt, în chip natural, diverse, fiecare cu argumentele sale.
A treia teză este că orice supraputere poate decide orice față de oricine. Potrivit evaluării mele, nu este cazul părăsirii limbajului negocierilor în favoarea altor limbaje. Cel mai prestigios jurnalist german, Theo Sommer (China First. Die Welt auf dem Weg ins chinesische Jahrhundert, C.H. Beck, München, 2019), a și spus, de altfel, cât se poate de concludent, că, în raportarea la China, opțiunea „comunicare-cooperare-concurență” aproape că nu mai are nevoie de argumentare, fiind evidentă, și trebuie preferată din capul locului „liniei confruntare-criză-conflict”.
Supraputerile își pot aplica sancțiuni. Numai că, așa cum se știe dintr-o lungă experiență, sancțiunile acestea nu dau rezultate. Cu SUA este totdeauna de tratat – nimeni pe lume nu are alternativă la aceasta! China nu poate fi oprită – o spun experți demni de creditare (precum Jean Francois Susbielle, de exemplu).
Dependențele reciproce ale supraputerilor sunt atât de dense și de ample, încât niciuna nu mai poate opera pentru umanitate fără a le implica pe celelalte. Suntem, de fapt, într-o lume în care toți depindem de toți. Oricum, nu este de dorit o izolare sau autoizolare din nou a Chinei, care ar fi extrem de nefastă în urmări. Viața internațională s-ar scinda, iar costurile scindării s-ar resimți, cu siguranță, până în viața cotidiană a fiecărui trăitor.
A patra teză este aceea că politizarea continuă a chestiunilor vieții ține de societatea mediatică actuală. Politica este, într-adevăr, subsistemul conducător de evoluție al societății moderne târzii, în care trăim, dar de aici nu rezultă că în viața oamenilor este doar politică. Mai sunt economia, cultura, umanitatea relațiilor și multe altele.
În sfârșit, a cincea teză este aceea că rămâne, politic, valabil ceea ce spunea Bismarck, anume, că atunci când în față sunt, de pildă, cinci jucători de mare anvergură, este înțelept că ai mereu de partea ta cel puțin doi. Dar nu aș folosi această schemă pe partea cinică. Aș spune că argumentarea oferă astăzi baza normativă cea mai capabilă de rezolvări echitabile ale chestiunilor de interes general.
Situația a devenit, însă, aspră. Jean-Francois Susbielle (Chine-USA, la guerre programmée, Editions First, Paris 2006), cunoscut consultant al firmelor americane, franceze și chineze, atrăgea însă atenția, de ceva vreme deja, că supraputerile se îndreaptă spre ciocnire. Iar între timp nu au scăzut, ci, dimpotrivă, s-au înmulțit pledoariile pentru schimbări în direcția rigidizării frontului. Generalul Robert Spalding (Stealth War. How China took over while America’s Elite slept, Portfolio-Penguin, New York, 2019), de la Casa Albă, avansează un tablou al zonelor din societatea americană în care el consideră că este prezentă acțiunea chineză.
Sunt de părere că, în fond, nu există rațiuni suficiente pentru a părăsi o epocă de progrese pentru toți. S-ar putea examina ce s-a întâmplat și ce este de corectat. Dar se poate trage și azi concluzia că strategia îmbrățișată de Nixon-Kissinger și Mao-Zedong-Ciu-Enlai, în 1972, rămâne corectă. Prea puțini oameni ar profita dintr-o strategie opusă. Cu adevărat, aproape nimeni!
Și de o parte și de alta a fost, până de curând, realism. Președintele Xi Jinping scria că “ambele națiuni, chineză și americană, sunt națiuni mărețe (great nations) și ambele popoare sunt popoare mărețe. Eu cred că, prin determinare, încredere, răbdare și viziune, cele două părți își vor îndeplini scopurile, atâta vreme cât, ținând cont de situația generală, facem progrese în fiecare zi” (Xi Jinping, The Governace of China, Foreign Languages Press, Beijing, 2014, p.308). La puțin timp, președintele Donald Trump scria: “China are nevoie de o economie americană puternică, la fel de mult pe cât noi trebuie să facem afaceri cu chinezii…. Cumpărăm aproape 20 de procente din toate exporturile Chinei […]. Iar ponderea Americii crește an de an, încât bunăstarea Chinei va depinde tot mai mult de consumatorul american” (Great Again. Wie ich Amerika retten werde, Plassen, Kulmbach, 2016, p.61-62). Acestea fiind opticile asumate, o nouă înțelegere strategică nu este exclusă. Personal, o văd ca temă în 2021-22.
China este acuzată că obține multe idei și soluții prin enormul ei efectiv de turiști de pe tot globul. Dar se mai pot apăra secrete sută la sută în epoca interacțiunilor aduse de globalizare? Unde lipsesc reglementări, nu ai cum păzi secrete.
China se dezvoltă în ritm susținut grație, în esență, bunei pregătiri a unei populații de mari dimensiuni. Sunt pe lume țări cu populații mici, dar pregătite excelent, țări cu populații mici, cu pregătire deficitară, țări cu populații mari, dar insuficient pregătite. China a arătat că o populație enormă poate fi bine pregătită. Aici este secretul ei adânc. Poți concura China căutând să fii cel mai bun – în inovații științifico-tehnice, în funcționarea instituțiilor, în motivarea cetățenilor. Nu văd altă șansă.
Nu se pune, precum în “Războiul rece” postbelic, tema “sistemului social”. Pe de o parte, a câștigat convingerea că fiecare țară are dreptul la sistemul pe care cetățenii îl agreează în mod democratic. Pe de altă parte, “sistemele sociale” sunt oricum în mișcare. Tema piețelor și a competiției economice a devenit, între timp, prioritară.
În seria argumentelor, cel mai nou este cel al armamentelor. Statele Unite vor dispune, pe mai departe, de cea mai mare forță și de cea mai performantă apărare. China a experimentat cu succes, la rândul ei, arme antiantirachetă și rachete și a pus în exploatare avioane și portavioane de fabricație proprie.
Nu mai contează însă doar cantitatea de arme și nivelul lor de sofisticare, când forța de lovire este devastatoare. Pe de altă parte, Germania și Marea Britanie urcă în pondere globală, Franța și Turcia impun reconsiderarea staturii lor. De aceea, din rațiuni multiple, părțile vor opta, cred, în cele din urmă, pentru securitate colectivă în forma a noi înțelegeri.
Andrei Marga