Andrei Marga: Verticalitatea răspunderii

Timpul se scurge implacabil pentru oricine, dar se umple diferit de la om la om. De aceea, bifarea anilor nu spune totul. În definitiv, câți nu continuă să fie creativi după ani mulți de viață, pe când alții sunt epuizați de tineri? Câți nu lasă în urmă realizări de interes public și câți pot arăta doar că s-au agitat?

Firește că ceremoniile aniversare sunt semn de distincție. Dar ce distincție când România este azi țara cu cea mai proeminentă sărăcie din Europa, cu o îndatorare excesivă, cu neputința de a-și asigura hrana zilnică, cu cea mai mare emigrație dintr-o țară a lumii în timp de pace, cu cel mai mic consum de carte pe cap de locuitor, cu cea mai mare rată a mortalității în pandemie, cu privilegii de castă ca nicăieri în Europa, cu o politică externă acefală, de excursii, și cu un autoritarism incult și obtuz, sprijinit pe securism? Despre ce distincție poate fi vorba cu un asemenea palmares? Și când se înghit imprudent formule precum „România educată”, fără a observa cine-i needucat, „România normală”, fără a spune care-i anormal, sau „Stat eșuat”, fără a indica pricina eșuării?

Nu-i poți învinovăți, însă, pe toți pentru degradare. Oamenii sunt diferiți, iar unii s-au opus acesteia. De aceea, am răspuns pe loc la invitația de a participa în „Aula Magna” a USAMV din Timișoara, la aniversarea  profesorului Ion Păun Otiman – considerând că sunt persoane și personalități care și-au făcut datoria și au contribuit la a păstra normalitatea.

Cu o ocazie aniversară recentă spuneam că, în imaginea generației din care fac parte, Cluj-Napoca și Timișoara erau practic legate. Unul dintre rectorii studenției, Constantin Daicoviciu,  relua în polemici amicale afirmația că „Banatu-i fruncea”. Din motive ușor de înțeles, nu-l aplaudam, dar nu-l puteam contrazice. În timp însă, politehnica și agronomia, mai târziu universitatea și medicina timișoreană și, în cele din urmă, arta au oferit argumente mai multe decât credea istoricul. „Fruncea”, cum suna replica de atunci, și-a exprimat „mincea”!

La noi este tot mai apăsat obiceiul ca, atunci când este vorba de răspundere pentru situații, să se considere că există corăspundere și să se relativizeze orice. Unii vor puteri depline, dar răspundere difuză. Verticalitatea răspunderii, sau asumarea ei fără resturi, de sus în jos, inclusiv pentru consecințe, prinde greu în cultura civică. În definitiv, care decident actual își asumă răspunderea pentru situația în care, prin nepricepere și incultură, a adus țara? Există, desigur, corăspundere, dar aceasta nu reduce răspunderea totală a celui care se află la conducere.

  Ca orice alt deținător de roluri importante – profesor într-o universitate relevantă, rector, senator al țării, academician – profesorul Ion Păun Otiman este confruntat, la rândul său, cu aceste considerent. Dar sunt convins și o spun, la această minunată aniversare, că domnia sa îi face față! Nereușitele sunt  perceptibile în România, dar faptul îmbucurător rămâne că unii au decis și au întreprins acțiuni comparabile cu contemporani de oriunde pe rute similare – ceea ce este hotărâtor.

Am cunoscut nemijlocit Universitatea Agronomiei și Medicinei Veterinare din Timișoara prin profesorul Ion Păun Otiman. Cotitura din România de la începutul anilor 1990 ne-a apropiat ca rectori, ca actori ai reformelor, dar și ca oameni și cetățeni responsabili. Împărtășeam aceeași preocupare de a ridica, în condițiile autonomiei universitare recâștigate în decembrie 1989, nivelul organizării și performanțelor. Iar Conferința Națională a Rectorilor nu trata atunci subiecte minore ori revendicări mărunte, ci era actor în reconfigurarea instituțională, ca și în democratizarea societății.

Am continuat cooperarea cu profesorul Ion Păun Otiman după ce am preluat Ministerul Educației Naționale de atunci. Desigur că, în 1997, peisajul universitar era nou în România. Fiind stabilit înaintea noastră – de ministere anterioare și de Consiliul Național de Acreditare și Autorizare, care, trebuie spus, a făcut compromisuri inadmisibile pe meleaguri carpatine – situația găsită ne-a obligat la corecturi de direcție, spre a salva valoarea universitară. Pe lângă acest fapt, odată cu demontarea industriei autohtone și desconsiderarea agriculturii, mulți tineri preferau dreptul, jurnalistica, științele sociale, în timp ce ingineriile nu aveau candidați. În plus, studiile agronomice, ca urmare a unei prejudecăți, erau ocolite, căci, vezi Doamne!, cum să mai lucrezi la câmp și la vaci în era electronicii, a talk show-urilor și a vacanțelor exotice?

Peste toate, universitățile trebuiau înnoite. În acest context, la ordinea zilei era reforma, oricum întârziată, a sistemului de educație. În 1997, am prezentat programul „Reformă acum!” pentru a încheia tranziţia de la socialismul oriental la societatea liberă, a lega învăţământul de nevoile României şi a-l compatibiliza cu reperele europene. Deciziile (legi, hotărâri și ordonanțe de guvern, ordine ale ministrului) se regăsesc într-un volum (A. Marga, Anii reformei 1997-2000, EFES, Cluj-Napoca, 2006)  și pot fi examinate oricând, de către oricine.

Multe decizii au privit învățământul universitar. De exemplu, trecerea admiterii de studenți în decizia universităților (1997), finanțarea globală (1998), crearea rețelei naționale a colegiilor universitare (1998), evaluarea internațională a universităților autohtone (1998), finanțarea aparte a cercetării științifice (1999), crearea rețelei de comunicații electronice ROEDUNET (1999), oprirea ocupării fără performanțe a posturilor didactice, lansarea programului de construcții universitare și multe altele. S-au creat instituții în premieră în România – Centrul Național de Echivalare a Studiilor (1998), Consiliul Finanțării Universităților (1998), Agenția Socială a Studenților (1998), Centrul Național al Învățământului Tehnic (1999) și altele – dintre care unele au rămas, fie și desfigurate, până azi.

Fapt este că, prin reforma din 1997-2000 – care, subliniez, a beneficiat de decidenții cei mai calificați în minister, dar și în unele universități și județe, și la care a aderat covârșitoarea majoritate a dascălilor și a tinerilor - România se alătura țărilor dinamice din regiune, Polonia, Ungaria, Cehia. „Educația și formarea profesională” a și fost primul capitol din negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană care a putut fi închis – deja în mai 2000. După toate evaluările internaționale, educația națională căpătase un profil competitiv.

Ce a urmat în învățământ se știe. În loc să se continue schimbările benefice, s-a mai trăit o vreme din ideile din 1997-2000, apoi, scăzând cultura instituțională a decidenților, au început deteriorările. Prin legea de reorganizare a specializărilor universitare și deciziile ministeriale din 2005, în România s-a aplicat, eronat, Declarația de la Bologna. Aceasta nu prevede nicăieri reducerea duratei studiilor, slăbirea licenței, confundarea masteratului cu prelungirea studiilor și convertirea doctoratului într-o pregătire liniară. Se pot citi comparativ Declarația de la Bologna și deciziile eronate – ele sunt pe site-uri.

Persoane fără pregătire managerială sau care nu au lucrat în învățământ ori nu aveau format pentru decizii de talie națională au devenit miniștri în Romania. Iar în urma legii educației din 2011, deteriorarea a continuat. Universităților li se aplică și azi o viziune inadecvată, aparent modernistă, care le slăbește. Nivelul cultural a scăzut ca urmare a carențelor curriculare. S-a instalat o birocrație a evaluărilor statistice care stânjenește inovația. Alegerea rectorilor în sistemul votării partidelor a transformat universitățile în grupuri care se bat pentru funcții. Autonomia universitară a fost ruptă de răspundere. Acum, România este lovită în plus de nepotismul universitar cel mai extins din istorie, de plagiate  și de titluri fără acoperire, de emigrarea tinerilor și de impactul redus al cercetării în dezvoltare. Universitățile au ajuns parte a establishment-ului ce ține România în loc.

Dar, la fel de important ca ministerul din 1997-2000 era ceea ce făceau universitățile însele. Mai ales că autonomia lor a prins viață și fiecare și-a putut decide programele și performanțele. Confirm că România a avut atunci, în Agronomia Banatului, al cărei rector era profesorul Ion Păun Otiman, o instituție inovativă, care și-a folosit autonomia pentru dezvoltare.

Din când în când, o societate matură își face bilanțul. Trei întrebări sunt astăzi inevitabile. În decembrie 1989, în România a fost angajat energic un progres față de trecut. Cât s-a realizat? S-a angajat democratizarea, dar unde s-a ajuns? S-a propus europenizarea, dar cât a ieșit?

Mulți răspund gândindu-se la situația personală – libertăți, un anumit confort, șanse deschise copiilor, contacte etc. – și trag concluzii. Nu se poate obiecta! Numai că dificultățile vieții celor mai mulți în România de azi sunt extinse. Nimic nu poate fi în ordine câtă vreme privațiunile domină.

Desigur, și România s-a liberalizat – ceea ce nu este puțin. Ea s-a democratizat, ceea ce este esențial. Dar democrația de la Carpați, în loc să înainteze, a revenit mai nou la ceea ce constituționaliștii americani numesc „președinție africană” și se mai poate numi „democrație cu vătaf”. Necesara cotitură chibzuită din țară se lasă încă așteptată.

Place sau nu, fapt este că România a înregistrat o fractură din 2004 încoace. Să ne amintim cât de lucid descria Liviu Rebreanu situația din 1940. „Dacă s-ar baza pe o situație internă solidă, poate că (decidenții, nn) ar impresiona. Dar înăuntru pare că suntem în plin haos. Nimeni nu mai are încredere în nimic. Nimeni nu vrea cu adevărat să-și ia răspunderea situației. Nu suntem capabili să renunțăm categoric la frazele goale, să înțelegem că trebuie făcute sacrificii și să ne reducem proporțional pretențiile și trena de viață ca stat și ca particulari. Prin politica de zece ani regele a reușit să dezorganizeze complet aparatul de stat, să devalorizeze toate personalitățile conducătoare, fără să creeze sau selecteze altele în loc, încât azi ajung la conducere oameni complet necunoscuți, fără rădăcini în conștiința publică și fără calități de conducere. Ce să mai spun de oamenii de casă, de valeți puși în fruntea treburilor publice care se dovedesc imediat idioți, izbutind să dărâme încrederea în autoritate și ierarhie” (ediția Minerva, vol.17, p.344). Este astăzi altfel?

Fiindcă suntem la Agronomie, nu putem ocoli agricultura. Știm că s-au făcut erori, precum fărămițarea suprafețelor, apoi secundarizarea agriculturii ca parte a economiei. Ne dăm seama cât costă depopularea satelor și îmbătrânirea forței de muncă, investițiile scăzute în condițiile unei tehnologii depășite. Și, desigur, cât de nemiloasă este competiția de pe piețe. Se anticipa însă de ani buni o șansă pentru agricultura românească pe fondul crizei alimentare ce se anunță în lume. Este pregătită folosirea oportunității în România actuală?

Eu cred că putem aminti aceste chestiuni aspre la o venerabilă aniversare, având în vedere anvergura celui aniversat. Pe profesorul Ion Păun Otiman l-am perceput de la început ca pe o personalitate preocupată de progres și dezvoltare. Linia modernizării din societatea românească este și a lui. L-am găsit totdeauna preocupat de pasul în plus al modernizării – care s-ar putea face. Mulțumirea cu ceea ce este nu-l caracterizează. Nici tema continuului început nu-l atrage. El mi-a rămas în minte ca unul dintre campionii ieșirii din disprețul pentru agricultură și zootehnie. Profesorul Ion Păun Otiman a fost mereu convins că scientizarea și tehnologizarea agriculturii nu au alternativă și a fost un avocat din prima clipă al promovării științei în agricultură și în societate. El are ca puțini alții orgoliul construcției durabile și a căutat să folosească avantajul Timișoarei și să pună în valoare oportunitățile. Profesorul Ion Păun Otiman a știut mereu că nu ești intelectual dacă nu știi să argumentezi și are justificat pretenția argumentului la obiect.

În definitiv, oameni din generația sa, și, poate, din încă una sau două, care au urmat, au pus România pe un curs nou. Că au venit apoi la decizii inși fără capacitatea reformelor de care este nevoie, este deja treaba istoriei să judece.

Putem discuta îndelung, dar lumea în care suntem culminează cu pandemia și cu războiul din Ucraina. Se și încheie astfel. O altă lume mijește.

Pandemia părea că apropie oamenii, dar, în fond, nu a existat și nu există cooperare între marile puteri. Cu războiul de azi, lumea se realiniază la blocuri militare, se înarmează, în vreme ce economiile se subțiază, iar societățile se conflictualizează. Aproape totul se schimbă. Se poate anticipa că intrăm, deocamdată, într-o scindare a lumii – ca urmare nu a religiilor, cum s-a crezut, ci a opțiunilor „politice”.

Sunt de părere că începe o lume în care contează și mai mult inițiativa proprie – personală, comunitară, la orice nivel. Nu vin rezolvări din altă parte. Regăsirea de sine devine orientare rezonabilă, iar economia locală, baza unei reconstrucții. Apărarea libertăților și drepturilor cetățeanului și omului, democratizarea și asumarea interesului public le consider axiome adecvate.

Îmi sunt vii în minte multe momente din conlucrarea cu profesorul Ion Păun Otiman. Cu deosebire, convorbirile din 1998 cu universități din Germania, prin care s-au amplificat interacțiuni rodnice cu învățământul german. Apoi, convorbirile de la Beijing, care au dus în 1998 la articularea programului de cooperare universitară dintre România și supraputerea chineză – din nefericire abandonat acum, de partea română. Mai departe, deschiderea anului universitar 1999-2000 la Timișoara, care a permis etalarea convingătoare a ceea ce se preconiza de către universitarii instituției Dvs. pentru Banatul agricol. Și, firește, cooperarea la realizarea investiției din care a rezultat construcția nucleu a Agronomiei și Medicinei Veterinare din Timișoara de azi.

La aniversarea sa, îi doresc profesorului Ion Păun Otiman să-l regăsim mereu cu energia și vigoarea gândirii etalate în acele momente! La mulți ani!

<a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a>