Antologiile revistei Singur

Antologiile revistei Singur, coordonate de poeţii Ştefan Doru Dăncuş şi Gabriel Cojocaru (Editura Grinta), materialele fiind selecţionate de Grupul consultativ, format din Felix Nicolau, Ioan Groşan şi Ioan Es Pop, ne aduc în faţă poeţi de seamă: Ioan Moldovan, Ioan Es Pop, George Stanca, Lucian Perţa şi alţii, iar pe plan judeţean ne prezintă pe: Menuţ Maximinian, Gheorghe Mizgan şi Suzana Deac, cu câteva poeme sugestive.

Într-o încercare de zbor pe aripi de poezie, Menuţ Maximinian îşi proiectează respectul faţă de un neam şi istorie de care aparţine, exprimându-şi îngrijorarea faţă de fiii patriei, “Fiii lacrimilor tale”, rătăciţi într-un timp care cere reînnoire, construcţie şi credinţă. În flacăra prezentului, autorul dă glas zbuciumului interior, “unde nici binele nu pătrunde” şi zbuciumului exterior, unde găseşte “betoane în loc de lemn, piatră în loc de suflet, aripi schinguite de sârma răutăţilor” şi aşteaptă trezirea neamului într-o credinţă de înfăptuire.

“S-a ameţit de dragostea codrului, / Şi-a dat obştescul suflu întru nemurire / Fiind cântată de clopotul crăpat de vremi - / Aici, / Unde durerea e anestezic, iar viaţa e pieire, / Am întâlnit odată un zmeu, fals făt frumos, / Cu capul din munţi, cu braţe de râuri, cu ochi de stele, / Iar sufletul , Doamne, sufletul era de jar / Topindu-se lumina a venit neagră pustie, / Aici, îngere, aici e locul meu, / Printre făpturi care nu contribuie la eternitate, / Din durere se naşte speranţa, din râul de gânduri istoria şi din mamă viaţa” (Frunza blondă).

Gheorghe Mizgan, autor de mai multe volume de versuri, preocupat de sentimentul iubirii, vorbeşte într-un grai romantic: “Tu, eu, acum suntem Lumină, / O amintire ne rămâne versul, / Pe cer o oază într-o zi senină.” de timpul subiectiv: “Marcând iubirile în treacăt / Pe fiecare-n mod firesc, / Punând în grabă, câte-un lacăt / Pentru- a porni. Întineresc! “

Preocupat de natura eternă, prin care se scurge timpul obiectiv, observă atent ivirea toamnei prin moartea verii: “Privesc natura fremătând / Cu gândul răstignit pe sticlă, / Fuioare reci în geam bătând. / E vântul îmbrăcat în pâclă! / Din valurile biciute / Se-aude, parcă-ntâia oară, /A toamnei tropote urnite / Din ultimul strigăt de vară! “ (Gând răstignit)

Suzana Deac ne îndeamnă să mergi pe firul apei, “pierzându-se în câmpii verzui-galbene / unde umblă visele desculţe/... pe firul aerului care atinge “umbrele sufletului lipsit de basme”, pe firul potecii unde “lumina de mâine rămâne neaprinsă”, pe firul sunetului unde “ poveştile au voce, dar zac în iarbă / în tine, în grâul izbucnit în pâine” şi atenţionează afectiv şi social: “drumul se pietrifică / unde degetele nu trec niciodată”.

Autoarea în poemul Am visat o identitate ascunsă, remarcă duplicitatea omului de azi care depăşit de moment, joacă roluri multiple, rătăcind între semnificaţii: “miracol de regie / eu eram personajul principal / şi cel secundar / dar mi se cerea şi rolul de figurant / să stau şi să contemplu în flagrant / vise seculare / de pe celălalt mal “... remarcând cu amărăciune: “Poveştile se sting să devină sfeşnice...”

Un sentiment de nemulţumire şi revoltă se dezvăluie în următoarele versuri:

aripi prin ferestre / aşteptarea prelinsă / strecoară clipa / sufocată prin naştere/ numără-mi celulele contrafăcute / aruncă tot ce e contorsionat / din mine, din tine, din ţară / care nu te vrea / lasă-mi mie Veneţia (Lasă-mi mie Veneţia).