POEZIILE LUI GHEORGHE MIZGAN

Singură cale din beznă

Poeziile prevestesc

Sculpturile povestesc

Despre umbră şi vibraţie

Mângâierea luminii din ascunzişuri

Din inimă să-mi tai ce-i fermecat »

Neputinţa de a renunţa la dragoste

Durerea este ferecată în spatele norilor

« Să urlu singur fără să mă ştie

Doar cerul alb şi blânzii albatroşi »

Dragostea te înalţă, te îngroapă

Te ridică dacă îndrăzneşti

« ...cu aripi să mă-ncalţ

în locu-n care sufletul mi-i rob

Trăirile exprimate salvează

Şi curăţă drumul către o imensitate

“că vrejul său stă într-un pod cu ieşire la cer”

Pe calea vieţii suntem în căutare

« şi ajungem pe o faleză îngreunată de vise »

faleze elegante, vise necesare, frumoase, deşarte

Mă atinge « mâna caldă acum în prag de vise

Şi visez o altă mână care o prinse în culise »

Trăieşte clipa care ţine o eternitate

Şi eternitatea – doar o clipă